„Ce simt înainte de fiecare reprezentație? Viaţă! Simt cum viaţa îmi curge prin vene. Şi că trăiesc. Cu un sens. Şi cu un scop bine definit!”
Se întâmplă ca o dată pe an, românii să fie cu ochii pe micile ecrane (norocoșii, pe faleza din Constanța), urmârind cu mândrie manifestațiile organizate cu prilejul Zilei Marinei Românești. Puțini știu că de câțiva ani, tonul fanfarei militare a Forțelor Navale îl dă o ieșeancă, absolventă a Colegiului Naţional de Artă „Octav Băncilă”, Iaşi, secţia instrumentală (pian), promoţia 2006. Pentru Roxana Maria- Oprică, „omul cu bastonul”, cum am fi tentați să îi spunem în limbaj popular („bastonul” se numește tambur major sau buzdugan), subofițer cu gradul de sergent- instrumentist-șef, în termeni oficiali, invitatul cu și despre care povestesc azi, cariera militară n-a fost prima opțiune. Dimpotrivă, aș putea spune… vreme de opt ani, Roxana a crezut că jurnalismul va fi domeniul în care v-a performa. N-a fost să fie așa. După o viață petrecută într-un mediu armonios, cum e muzica, avea să se lovească de un „mediu brutal”, după cum chiar ea mărturisește, căruia a simțit că nu-i va aparține niciodată. Experiența norvegiană de doi ani i-a fost utilă în evoluția personală și profesională și, după mai multe „rătăciri”, Roxana- Maria Oprică își amintește cu emoție momentul în care fratele ei, cursant al „Centrului de instruire pentru muzici militare din București”, a sunat-o și i-a zis că va putea și ea să devină subofițer în cadrul Muzicii militare, chiar dacă a studiat pianul.
„În acel moment am simţit cum viaţa mea începea să prindă sens, căci iată, după mai bine de 8 ani, revenisem din nou la prima mea dragoste: MUZICA.” Se întâmpla în ianuarie 2014, într-o dimineață în care Roxana își savura cafeaua împreună cu mama sa.
Fiind singura fată într-o grupă de 15 cursanți, cele nouă luni de școlarizare au fost „testul suprem al vieții de până atunci”, spune Roxana. Pentru ea, totul era nou. Pianistă fiind, a trebuit să deslușească de la zero tainele unui instument de suflat, saxofonul, însă ambiția și perseverența n-au lăsat-o să clacheze.
„Este nevoie de multă tărie de caracter şi un psihic puternic pentru a face faţă provocărilor. Fiind într-o lume predominată de bărbaţi, le sfătuiesc pe cele care vor să urmeze o carieră în acest domeniu, să nu uite să fie femei şi să se menţină pe poziţie. Motivaţia, voinţa şi dorinţa de reușită m-au determinat să îmi duc visul la bun sfârşit. Deşi a fost greu, toate drumurile păreau să mi se deschidă cu lejeritate, fiind ca un semn de la Dumnezeu că sunt pe calea cea bună. În sfârşit!”
Roxana povestește cum, la depunerea jurământului, la intonarea imnului național, i s-a cutremurat întreg corpul. Acela a fost un moment pe care și-l va aminti toată viața. Dar nu poate uita nici colaborarea cu Muzica Militară Reprezentativă Bucureşti, în cadrul unui concurs de creaţie şi compoziţie, unde a avut ocazia să cânte la pian alături de Muzica Militară Reprezentativă, concurs în cadrul căruia a câştigat premiul de popularitate pentru cea mai bună piesă şi premiul I, momentul culminant și propulsator al carierei de până atunci. De neuitat îi este și debutul de la Ziua Marinei:
„Am simţit că totul se învârte în jurul meu. Într-un sens bun. Este un sentiment unic de împlinire şi exaltare. Să simţi efectiv cum oamenii te adulează, te urmăresc cu sufletul la gură… este divin! Sentimentul de mulţumire că ceea ce ai ales faci, faci bine şi cu folos.”
Rigurozitatea specifică armatei se impune, în cazul fanfarei militare, atunci când protocolul o cere. Ne raportăm la ceremonialele în care aceasta trebuie să întâmpine miniştri, şefi de stat major sau chiar pe preşedinte şi este nevoie de o anumită ţinută şi conduită. Totuși, în cadrul concertelor de promenadă există și partea de show şi coregrafie, în care se interacţionează cu publicul, oamenii fiind invitați la dans şi voie bună, între artiști și public creându-se o anumită legătură. Reprezentațiile fanfarei militare, dincolo de evenimentele oficiale, pot fi urmărite și în cadrul unor acțiuni culturale şi de promovare atât în Constanţa, cât şi în ţară sau străinătate. De exemplu, îmi dezvăluie Roxana, în perioada ce urmează, în iunie mai exact, vor participa la Festivalul Internaţional al Muzicilor Militare de la Brăila. Imediat după aceea, continuă Roxana, urmează Galaţi și Bucureşti, dar și o colaborare cu Corala „Armonia” ce aparţine de Arhiepiscopia Tomisului, cu care au un repertoriu de marşuri patriotice, marcând, prin diverse spectacole în ţară, Centenarul unirii. Ba mai mult, fiindcă în curând, se va deschide şi sezonul de vară, iar fanfara va trebui să fie „la datorie” prin concerte de promenadă în majoritatea staţiunilor din Constanţa, cât şi în Bucureşti.
Alexandra Gugiuman: Povestește-mi, te rog, cum arată o zi pentru voi.
Roxana-Maria Oprică: Atunci când nu avem activităţi, ne începem dimineaţa la 07:30, cu o cafea. Jumătate de oră mai târziu avem şedinţa zilnică în care ni se comunică activităţile şi noutăţile pentru perioada ce urmează și apoi, repetiţii.
Alexandra Gugiuman: Privind înapoi toți acești ani, ce ți s-a părut cel mai dificil din toată perioada?
Roxana-Maria Oprică: Perioada de acomodare cu noul oraş, noul program, chiar dacă, avându-l pe fratele meu lângă, coleg fiindu-mi (avea deja un an vechime în Muzica Militară a Forțelor Navale), recunosc, mi-a fost relativ mai simplu. Am fost repartizată la Muzica Mlitară a Forţelor Navale chiar în plin sezon. Nu aveam timp nici să respir. A trebuit să îmi achiziţionez ţinuta specifică marinei, repertoriul de pus la punct, activităţile care apăreau de la un moment la altul. Se întâmpla de multe ori să terminăm o activitate, să mergem acasă şi să fim sunaţi că trebuie să revenim pentru o altă activitate. Acum mi se pare amuzant când îmi amintesc că s-a întâmplat ca în timp ce eram la plajă, să fim anunţaţi că trebuie să ne prezentăm la un concert de promenadă anunţat pe ultima sută de metri. Eram plină de cremă şi nisip. Nu am avut ce face decât să mă prezint aşa. În primul an, totul a fost pe fugă. Aceea cred că a fost cea mai grea perioadă, însă satisfacţia de după evenimente era inegalabilă. Odată cu timpul, totul a devenit uşor. Când îţi place ceea ce faci, iei totul ca pe o provocare. Pe care o duci la bun sfârşit cu dedicare şi responsabilitate.
Alexandra Gugiuman: Nu e greu să fii la datorie indiferent de condiții, fără ca actul artistic să fie afectat? Se-ntâmplă deseori ca vremea să nu fie tocmai însorită…
Roxana-Maria Oprică: De e vreme rea sau bună, marinaru-i optimist! (râde) S-a întâmplat de multe ori să ne îngheţe degetele pe instrumente, să ne îngheţe instrumentele… de ploaie, nici nu mai zic! Într-un an, de Bobotează, am stat două ore în ploaie. Eram uzi până la piele. Dar asta ne este meseria. Asta ne este datoria. Şi indiferent de condiţii, ne ducem sarcinile până la capăt.
Alexandra Gugiuman: Ai simțit vreodată că ești privilegiată de către colegi doar pentru faptul că ai fost ceva vreme singura prezență feminină?
Roxana-Maria Oprică: În ceea ce priveşte munca, nu. Nici nu ne dorim să fim privilegiate în acest sens. Poate pentru că reprezentăm pata de culoare a muzicii, aşa cum ni s-a şi spus de multe ori, din acest punct de vedere doar, pot spune că suntem privilegiate. Atragem atenţia imediat şi toate privirile sunt aţintite asupra noastră, fiind în minoritate. Am avut norocul să fac parte dintr-un colectiv în care îţi este drag să lucrezi şi să evoluezi. Nu am avut neplăcerea de a fi pusă, în vreun fel, într-o situaţie neplăcută. Sunt una dintre persoanele care merg cu drag şi tragere de inimă la muncă. Şi care, da, din acest punct de vedere, se simte privilegiată.
Alexandra Gugiuman: Ce le-ai spune azi celor tinerilor care aspiră să calce pe urmele voastre? Ar trebui să fie o opțiune cariera într-un astfel de mediu/ domeniu?
Roxana-Maria Oprică: Dacă sunt hotărâţi că aceasta este cariera pe care vor să o urmeze şi căreia vor trebui să-i dedice din timp, să se pregătească intens pe partea sportivă. Mulţi nu reuşesc să treacă de această etapă. Iar apoi, cu seriozitate şi responsabilitate, să trateze şi partea de muzică. Concurenţa este mare şi doar cei mai buni dintre cei buni reuşesc să meargă mai departe. Și da, cred că ar trebui să fie o opțiune până sunt admiși, după, devine prioritate. Este o carieră demnă de urmat, cu stabilitate financiară şi satisfacţie profesională.
Alexandra Gugiuman: De-ar fi să dai timpul înapoi, n-am să te întreb ce nu ai mai face, ci dacă ai merge pe același drum?
Roxana-Maria Oprică: Fără doar şi poate aş alege acelaşi drum. Nu a fost niciun moment în care să regret alegerea făcută. Nici măcar în cele mai dificile situaţii întâmpinate. Mi-a plăcut muzica de fanfară de mic copil. Am crescut într-un astfel de mediu. Bunicul meu (Dumnezeu să îl ierte ), tatăl, unchiul meu şi rudele din partea tatălui sunt muzicanţi şi activează în Fanfara din Cozmeşti, cunoscută publicului ieşean şi nu numai. Mi se făcea pielea de găină ori de câte ori aveam ocazia să îi ascult. Acum retrăiesc aceste momente cu Muzica Militară. Regret poate doar faptul că bunicul meu nu a apucat să mă vadă în această postură. Îl adoram. Şi mă adora. De multe ori, atunci când cânt, mă gândesc că el mă ascultă şi că îmi zâmbeşte cu satisfacţie, aşa cum o făcea de multe ori atunci când îi cântam la pian.
Alexandra Gugiuman: Ați reușit să ridicați publicul în picioare și la „Românii au talent”. Ce a însemnat pentru voi recenta participare la unul dintre cele mai bune show-uri de televiziune actuale?
Roxana-Maria Oprică: În ideea de a marca Centenarul unirii, am fost invitaţi să participăm la această emisiune după ce, anul trecut, în cadrul unui concert de promenadă, am intrat în atenţia unui producător din cadrul echipei Pro TV. Am acceptat cu drag invitaţia. Ajunşi acolo, am aflat că, de fapt, suntem participanţi. Cu toate că am fost oarecum reticenţi la această idee, am dat curs invitaţiei, chiar şi în aceste condiţii. Am vrut să arătăm că armata nu este chiar atât de riguroasă pe cât pare. Până la urmă, facem ceea ce facem pentru public, pentru patrie. A fost o experienţă plăcută. Urmează să ne revedeţi şi în semifinală, în perioada următoare, cu ceva nou şi inedit.
Alexandra Gugiuman: Îți e dor de casă, ca un loc în care vrei să revii?
Roxana-Maria Oprică: De multe ori. Îmi lipsesc familia, prietenii, locurile în care am copilărit şi am crescut. Dar nu mă lasă inima să renunţ la marină. La mare. Iar apoi, ori de câte ori mi se face dor de casă, mă urc în maşină şi am rezolvat problema.
sursa foto: arhivă personală Roxana Oprică
