Obișnuită de-o viață cu scena și aplauzele publicului ieșean care i-a bucurat inima întotdeauna, fosta prim balerină a Operei Române din Iași, Liana Nicolau Comșa, te cucerește prin ținută și vorbă chiar și la cei 76 de ani pe care n-ai crede că îi are dacă nu i-ai cunoaște cv-ul. Debordează de energie, iar dacă o întrebi de unde își ia acest tonus de invidiat, nu stă pe gânduri și răspunde că prin muncă se împlinește.
„Așa m-am obișnuit. N-aș putea trăi fără ceea ce fac. Cât voi mai fi în viață am să duc în spate această societate (face referire la clubul „Colini” pe care îl administrează din 1985, situat la parterul blocului de vis-a-vis de sediul Serviciului Român de Informații, pe strada Sf. Lazăr). Nu pot… eu sunt un om energic, sunt taur, la mine nu există nu pot!”, mărturisește Liana Nicolau Comșa.
Fosta prim balerină Nicolau Comșa rememorează fără greșeală fiecare amintire de care îmi povestește. Perfecțiunea, cel mai probabil, e o consecință firească a unei profesii în care, dacă se întâmpla să greșești, erai imediat taxat de public. Cel puțin, așa era în anii în care Liana Nicolau Comșa aduna reprezentație după reprezentație fie în țară, fie în străinătate. Pe atunci, îmi spune fosta prim balerină, publicul era un public mult mai educat, erau spectacole pentru fiecare categorie de vârstă, astfel încât, cei prezenți în sala de spectacol chiar înțelegeau ceea ce artiștii reprezentau pe scenă.
„Baletului de astăzi îi lipsește munca, seriozitatea, pregătirea profesorilor, educația din școală, elemente care contează foarte mult. Generația mea a avut șansa de a avea profesori excepționali. Eu am avut șansa ca la București să am profesoare de la Moscova. Da, fac parte din generația de aur a baletului român!”
S-a născut la Ploiești, iar primele lecții de balet le-a luat la vârsta de 6 ani, acasă, în sufragerie, lângă masă pentru început, până a reușit tatăl meu să îmi facă o bară, cu două profesoare emerite. A absolvit Liceul de Coregrafie din Bucureşti, promoţia 1961, cu profesori și maeștri de balet de excepție precum Lulu Ross, Bela Balogh, Tilde Urseanu, Gelu Matei, Clara Volini, E. Damian, iar după absolvire a ales Opera Română din Iași. N-a rămas la București pentru că ar fi trebuit să aibă ca director aceeași directoare din cauza căreia, în clasa a noua, a pierdul mersul la Leningrad. Rememorează cum a ajuns la Iași, însoțită de tatăl său, cu o trăsură plină de bagaje, deasupra cărora „trona” un elegant geamantan roșu, achiziționat din Paris de către mama sa. A găsit un oraș murdar, plin de praf, dar n-a dat înapoi. Avea doar 19 ani și o ambiție extraordinară. A muncit foarte mult, știa că doar astfel își va putea câștiga respectul. Și a reușit, chiardacă nu i-a fost deloc ușor să fie singură într-un oraș în care nu știa decât că a venit să bucure publicul. Își amintește cum se întâmpla uneori ca la final de reprezentație să își caute cu privirea părinții, familia, dar nu puteau fi în permanență în sală. Avea lacrimi în ochi, un braț plin de flori pe care îl ducea agale acasă de fiecare dată și mulțumirea că face ceea ce și-a dorit dintotdeauna să facă. La Iași a găsit un colectiv de excepție, cel mai bun din țară la acea vreme, chiar dacă au mai fost și mici neînțelegeri sau vorbe aruncate doar de dragul de a destabiliza emoțional un om. Și-a văzut de profesie și familie, între care și-a conturat întotdeauna un echilibru.
„E greu până ajungi sus, în vârf, dar din momentul în care ai ajuns acolo, e și mai greu să te menții pentru că orice mișcare greșită este penalizată de public. Am avut o viață rațională, voință, am muncit mult. Muncă și pregătire. Fără muncă nu faci nimic, oricât de mult talent ai avea. Am avut astfel de elevi. Degeaba ai totul de la natură dacă ești leneș.”, spune Liana Comșa Nicolau.
După ce a absolvit, în 1985, cursurile internaționale ale Palucca Schule Dresda, Germania sub egida Tanzkomitee des Internationalen Theaterinstituts ITI (Dans clasic – sistemul Vaganova si sistemul Bournonville, Dans contemporan – sistemul Graham, sistemul Cunningham, sistemul Limon și Jazz dance în clasa profesorilor Natalja Kusmina –Rusia, Carolyn Brown –SUA, Armgard von Bardeleben –USA și Benjamin Feliksdal –Olanda), în 1988 a devenit maestru coregraf, semnând coregrafia și regia spectacolului de balet „Pasărea de Foc”, de Igor Stravinschi, montat pentru prima dată pe scena Operei Române din Iași, după un lung șir de întâmplări și eforturi pe care mi le povestește cu haz, astăzi, dar și cu o satisfacție că da, a reușit, chiar dacă nimeni nu-și explica maniera în care reușise această performanță. Era o piesă care avea nevoie de valută pentru a fi montată. După trei ani în care s-a concentrat asupra acestui proiect, primea felicitările mult așteptate.
„Baletul te pregătește pentru viață. Îți creează ținută, echilibru, seriozitate, voință… Un copil, dacă vine și pune piciorul în meseria asta, foarte greu se desparte de balet. Profesorul testează copiii și trebuie să îi spună dacă are sau nu veleități pentru performanță.”
Alexandra Gugiuman: Ce s-a schimbat în balet astăzi față de ceea ce dumneavoastră mi-ați povestit?
Liana Nicolau Comșa: Iașul a avut mereu premiere inedite, baletul modern de la Iași a pornit. Ce s-a schimbat? Totul! Am colindat o lume întreagă, am văzut influențele, curentele, viziunile regizorale, însă n-ai cum să vii aici și să pui în scenă totul pe dos, să amesteci stiluri, să iei ceea ce nu e bun. Dacă nu muncești, dacă nu ai un maestru bun care să te îndrume, să te școlească, dacă tu nu ai grijă de tine, nu acumulezi ceea ce trebuie să acumulezi, te pierzi. Noi asta am învățat. Pentru a avea valoare, noul trebuie să se bazeze pe clasic. Ori acum, se dansează pe scaune, nu mai zic… Cei care au plecat în străinătate au copiat și nu au copiat ceva bun. Au adus acele elemente de noutate, moderne, dar într-o manieră greșit înțeleasă.
Alexandra Gugiuman: Simte publicul aceste schimbări, acest amalgam de stiluri?
Liana Nicolau Comșa: Publicul e dus în eroare, însă nu-și dă seama pentru că publicul de astăzi nu mai e la fel de avizat cum era înainte. Înainte erau spectacole pe categorii de vârstă și trepte educaționale, se făcea o educație în acest sens. Mă sună profesoare care îmi spun că au ieșit din sală de la spectacole, mă întreabă ce se întâmplă, dar n-am ce să le răspund.
Alexandra Gugiuman: Și cu toate astea, se joacă cu casa închisă…
Liana Nicolau Comșa: Se dau multe invitații. Noi, cei doi-trei care am mai rămas, n-avem loc. Nu suntem niciodată invitați la aniversări, suntem ignorați, n-avem loc.
Alexandra Gugiuman: Să înțeleg că nu mai mergeți la spectacole…
Liana Nicolau Comșa: Nu prea, recunosc, îmi face rău. Am mers la premiera montată de colegii de la București, dar, în rest, nu suport. Nu suport să vii ca maestru, să te dai maestru-coregraf, să iei o casetă, să te uiți la spectacolul respectiv pe care tu îl montezi apoi și pe care îți pui semnătura, nu este corect. Plus că sunt spectacole la care nu merg… dacă s-ar respecta parte clasică, tradiția, da, dar astăzi sunt multe spectacole făcute dintr-un amalgam. Eu nu aș putea să montez „Lacul lebedelor”, de exemplu, care aparține altcuiva, iar eu să mă dau mare, să mă pun pe afiș, nu aș putea!
Alexandra Gugiuman: Vom mai avea ocazia de a vedea un spectcaol montat de dumneavoastră pe scena ieșeană?
Liana Nicolau Comșa: Nu, nu cred. Atâta timp cât este conducerea care este, noi nu avem ce căuta acolo. Sunt atâtea spectacole inedite, dar noi nu avem loc.
Alexandra Gugiuman: N-ar trebui, totuși, să se profite despre faptul că încă mai puteți da din experiența dumneavoastră și valului tânăr, dacă-mi permiteți să mă exprim astfel?
Liana Nicolau Comșa: Nu avem loc! De aici și durerea mea mare… De exemplu, la Opera de la noi și nu numai, toate valorile mari au fost eliminate… nu mă bag, nu vreau scandaluri, dar am o durere amară. Vorba dumneavoastră…mai suntem câțiva care chiar am putea veni cu câteva sfaturi, să dăm din experiența noastră și celor mai tineri, căci noi am făcut cu adevărat școală, cu maeștri excepționali.
Alexandra Gugiuman: Spuneați că ați colindat întreaga lume. Bănuiesc că ați fost curtată și de alte scene. Ați ales să rămâneți. De ce?
Liana Nicolau Comșa: Familia nu m-a lăsat, țara și publicul din Iași nu m-au lăsat. Noi am avut un public adevărat. Publicul din Iași nu s-a comparat cu niciun alt public din lume, scena și teatrul de aici erau în sufletul meu. Puteam să mă duc oriunde, erau contracte foarte mari. Nu am putut. Eu n-am vrut să mă separ de familie. Dacă vrei să faci ceva cu adevărat, faci, acesta e adevărul. E un echilibru în toate…
Alexandra Gugiuman: Cum ați reușit să aveți acest echilibru, să îmbinați cariera cu viața de familie? Vorbiți mult de echilibru…
Liana Nicolau Comșa: Am avut o viață echilibrată, un soț care m-a susținut și m-a înțeles, un copil minunat pe care nu l-am simțit când a crescut, când a trecut prin școală, mi-am văzut de casă, de familie, de-abia așteptam să revin acasă din oricare turneu. Familia mea e foarte mare, în toată țara răspândită, au fost întâlniri la care nu puteam să fiu prezentă. Să poți face performanță trebuie să faci și sacrificii.
„Dacă îți iubești meseria, aici e echilibru. Dacă ceea ce faci, faci din pasiune, ești obligat să ai o anumită conduită. Educația primită contează foarte mult, iar ceea ce vedem pe stradă azi nu e ok. Sunt gesturi simple pe care noi le făceam nativ, cei șapte ani de acasă se văd. Depinde și de firea omului, ce vrea să facă în viață, trebuie să acumulezi cât mai mult și să faci selecție. Asta e menirea mea, așa m-am născut eu, să fac balet! Și mie mi-a fost greu, dar nu m-am gândit niciodată să renunț!”
Alexandra Gugiuman: Care a fost cea mai mare cumpănă?
Liana Nicolau Comșa: Am făcut entorsă la picior fix înainte de premiera „Esmeralda”. Venise soțul să mă ia de la repetiții și maestra mi-a zis să îi arăt și lui câteva mișcări. Am ajuns la spital. După ce primul medic mi-a spus să merg liniștită acasă pentru că nu am nimic, medicii de la Spitalul Spiridon s-au îngrozit și mi-au pus o cizmă de gips. Mi-au spus că ei vor să fiu în continuare pe scenă pentru a-i bucura. Am ratat acea premieră, dar le-am făcut pe altele.
Alexandra Gugiuman: A fost vreun moment în care ați plâns pe scenă? Nu de emoții, ci din cauza unei stări emoționale interioare de necontrolat, poate.
Liana Nicolau Comșa: Fără emoții nu poți să creezi actul artistic. Mama mea era pe catafalc, iar eu trebuia să fac Esmeralda, sala era vândută, arhiplină. Dau acest exemplu pentru că e cel mai puternic, dar toți avem momente și momente. Se întâmplă să fii bolnav… uite, am plecat în străinătate și am plecat cu entorsă de gradul 2. Am mers așa, am jucat așa, fără mine nu se puteau juca piesele. Am strâns din dinți și am mers mai departe.
„Dacă nu ai emoții nu poți să creezi. Cine spune că nu are emoții nu este creator. Rolurile trebuie înțelese, nu e nimic mecanic.”
Alexandra Gugiuman: De care dintre roluri sunteți cea mai atașată?
Liana Nicolau Comșa: De fiecare rol sunt atașată, fiecare rol a fost ca un copil pentru mine, dar în sufletul îmi va rămâne mereu Esmeralda din „Cocoşatul de la Notre-Dame”, Myrtha din „Giselle”. Și la noi în meserie trebuie să întrunești niște condiții fizice, trăsături aparte. Eu toată viața am visat, de exemplu, să fac moartea lebedei, dar nu am putut. Am putut să fac la repetiții, dar nu în fața publicului. N-aveam trăsăturile necesare.
Alexandra Gugiuman: Aveați vreun ritual înainte de a urca pe scenă?
Liana Nicolau Comșa: Nu intram pe scenă fără să mă închin. Iar la scări, când îmi dădeam cu sacâz să nu alunec, venea șefa de la recuzită, mă lua în brațe și „mă împingea cumva”. Era modul ei de a-mi ura succes. Luam calciu înainte, aveam ceaiul meu cu lămâie, veneam foarte devreme la cabină să am timp să îmi fac toate tabieturile. Mâncam un măr înainte de a urca pe scenă și până să ajung la prag, îmi dădeam unghiile cu ojă.
Alexandra Gugiuman: Vă considerați o persoană norocoasă?
Liana Nicolau Comșa: Da, foarte norocoasă! Am muncit mult, am avut multe de tras în meserie, cu piedici, impedimente. De regulă, în momentul în care vrei să mergi pe forțe proprii, e foarte greu. Eu mi-am văzut de treabă, am fost corectă, mi-am văzut de drumul meu și am avut multiple satisfacții. Pentru mine nu au contat niciodată banii și am avut perioade în care chiar n-aveam niciun leu.
Alexandra Gugiuman: Cum arată liniștea pentru dumneavoastră?
Liana Nicolau Comșa: Mama mea avea o vorbă- „trebuie să vă bucurați și de-o frunză, din nimic să vă faceți o bucurie!”- un lucru extrem de adevărat. Munca mă ține, faptul că pot să ajut și că am ajutat. Oamenii răi s-au eliminat singuri, dar oamenii buni au rămas. Copilul și nepotul îmi sunt mulțumirea deplină. Am avut o căsnicie exttrem de frumoasă și un soț nemaipomenit. Liniștea vine din tot ceea ce fac. Eu îmi creez propria liniște.
Încheierea confesiunilor aduce rememorarea rolurilor întruchipate în țară, dar și pe scenele din Italia, Germania, Austria și nu numai: Chiva, Părinţii logodnicei (La piaţă, 1962); Bolero (1962); Floarea, Mătuşa Brânduşa (Priculiciul, 1962); Umbra Francescăi (Francesca da Rimini, 1962); Mama Maşei, Dansul oriental (Spărgătorul de nuci, 1964); Fanny (În calea trăznetului, 1965); Muza dramei (Paganini, 1965); Zarema, Soţia a doua (Fântâna din Baccisarai, 1966); Myrtha, Bathilde (Giselle, 1967); Femeia cu trei coaste (Coasta dracului, 1968); Cele 7 păcate (Cele şapte păcate de moarte ale micilor burghezi, 1970); Doamna Capulet (Romeo şi Julieta, 1971); Simfonia neterminată (1972); Hiroshima (1972); Ţiganca (A fost odată, 1972); Ea (Întâlnire în beznă, 1972); Cenuşăreasa, Zâna Bunicuţă, Dansul oriental (Cenuşăreasa, 1974); Bianca (Otello, 1976); Gherghina (Văpaia, 1977); Prietenele (Rapsodia I, 1977); Bolero (1962, 1977); Prietenii (Seară vieneză, 1977); Dans apaş (Toate pânzele sus, 1976); Esmeralda (Cocoşatul de la Notre-Dame, 1969,1982); Aurora (Coppelia, 1983); Fata mării (Vox maris, 1981); Quiteria și dans țigan-Don Quijote, Aurora- Frumoasa din Pădurea adormită, Nimfa- După amiaza unui Faun (Miniaturi coregrafice, 1980); Pasărea de foc (Pasărea de foc, 1988).
Sursa foto: arhiva personală Liana Nicolau Comșa
