Femeie cu suflet mic și foarte răutăcioasă, Elenei Ceaușescu îi plăcea să pună limite. Cumnații și nora nu o puteau vizita decât invitați. Nu l-a iertat nici pe Andruță – tată lui Nicolae Ceaușescu – care mai vorbea cu oamenii, la un țoi, despre problemele cotidiene. Sunt întâmplări relatate de Mirela Petcu și Camil Roguski, în cartea „Ceaușescu: adevăruri din umbră”.
I se spunea „Elena lui Briceag”
– Cum era, ca om?
– Era o femeie simplă, o fată nu de țăran, ci de mahala. Tatăl ei era tocilar. I se spunea „Elena lui Briceag”, că taică-su ascuțea bricege.
– Umbla îmbrăcată elegant?
– Nu pot să spun asta. I se aduceau și i se prezentau o serie de lucruri, dar întotdeauna era aleasă varianta cea mai proastă, ca și în arhitectură, de altfel. Chiar am pus pariu cu colegii mei că, din trei-patru variante, o alegea pe cea mai proastă. De aceea ne hotărâsem să nu mai facem nici o variantă slabă. Nu avea gust la…
– La nimic.
– La îmbrăcăminte. Vă dau un exemplu, cu oarecare haz. Ea era un om cu suflet mic și foarte răutăcioasă. Omul se naște bun sau se naște rău. Ea a fost o femeie răutăcioasă, chiar rea. Într-o zi, se afla în casă lenjereasa, venită să-i ia măsuri pentru lucruri intime. Era vară, era cald, era liniște. Și în timp ce lenjereasa îi lua măsuri, se auzea un zornăit în curte. Elena o întrebă pe lenjereasă: „Ce e asta?” „Pesemne oamenii lui domnuʼ Roguski joacă table”. Eu aveam niște bătrâni, într-o curte vecină, buni la toate: măturau, cărau coșurile, mutau mobila. Ei trebuiau să stea acolo și să facă ceea ce li se cerea. După ce a plecat lenjereasa, prima doamnă a țării se îmbracă și se duce și-i găsește pe ăia jucând table. Ea, în general, vorbea foarte urât, birjărește. Nu vă spun ce le-a făcut. Oamenii, săracii, să facă infarct. A doua zi, a venit din nou lenjereasa și îi spune Elena: „Știi că ai avut dreptate? I-am prins jucând table și ce le-am făcut. Acuma nu mai fac nimic”. Și aia, cap pătrat, zice: „A, acuma pesemne că joacă tabinet”. Cum a plecat lenjereasa, iar s-a îmbrăcat și iar s-a dus la gard. Ăia, săracii, stăteau acolo, ca sfinții pe banchetă, nu mai ziceau nici pâs. Vedeți? Ăsta este om rău. Și ea se purta urât nu numai cu oamenii necunoscuți, dar și cu propria familie.
– Cu cine adică?
– Frații lui nu aveau dreptul să vină la ea acasă decât atunci când erau chemați. Nici pe nora ei, pe nevasta lui Valentin, nu o primea. Venea cu copilul până la ușă, securistul îi lua copilul și i-l ducea îndărăt.
– Și ea ce făcea? Sta pe stradă, sta la poartă?
– Se ducea acasă sau spunea că se va întoarce la ora cutare. Elena era răutăcioasă chiar și cu tatăl lui Ceaușescu.
– Cu socrul ei, Andruță?
– Cu socrul ei, da. Acela era un bătrân simplu de tot, credincios, pâinea lui Dumnezeu. M-am întâlnit odată cu el și mi-a zis: „Băi, ce noroc am avut eu cu băiatul ăsta, că eram niște amărășteni!” El, săracul, obișnuit ca la țară, se mai ducea, când venea la București, la câte o cârciumă și lua câte o țuică. Se întâlnea cu alți bătrâni și ăștia îi ziceau: „Spune-i lui fiu-tu să ne dea butelii”. Ce se cerea pe vremea aia. El venea și-i spunea lui Ceaușescu: „M-am întâlnit cu Vasilică, cu Costică. De ce nu le dai, mă, butelii?” Cucoana s-a cam supărat că ia legătura cu cine nu trebuie…
– Cu masele…
– A dat ordin să se dărâme cârciuma și în locul ei s-a făcut magazinul alimentar de lângă Televiziune. Acolo era cârciuma unde se ducea tatăl lui Ceaușescu. Și încă un exemplu de răutate. Odată, a trebuit să-l ducem pe bătrân la Scornicești. Întâmplarea a făcut să-l ducă chiar șoferul meu de serviciu. Șoferul se numea Popescu. Și ducându-l, bătrânul îi spunea: „Popescule, oprește, te rog, la cârciuma asta să beau un țoi, că m-a căutat scorpia peste tot. Și am ascuns și eu 25 de lei la betelie”. Vedeți? Omul rău.
