Cei mai mulți dintre noi am învățat mersul pe bicicletă în copilărie. Dar, pe măsură ce înaintăm în vârstă, facem acest tip de activitate tot mai rar. Uneori, pot trece ani între două utilizări, însă abilitatea noastră de a ne da pe bicicletă rămâne aceeași.
Acest lucru este surprinzător, deoarece uneori ne este greu să ne amintim o persoană pe care am cunoscut-o sau chiar locul unde ne-am lăsat cheile. Deci, cum de ne amintim mersul pe bicicletă, când nu am mai făcut așa ceva de ani de zile?
Legătura dintre memorie și mersul pe bicicletă
Ei bine, trebuie să știm, în primul rând, că diverse tipuri de amintiri sunt stocate în regiuni diferite ale creierului. Memoria pe termen lung este de două tipuri: declarativă și procedurală.
De asemenea, există două tipuri de memorie declarativă. Amintirile legate de anumite experiențe, precum prima zi de școală sau primul sărut, sunt denumite memorie episodică. Acest tip de amintire este, practic, interpretarea noastră a unui episod sau eveniment care a avut loc.
Pe de altă parte, cunoștințele factuale – precum capitala Franței sau denumirea celui mai înalt munte din lume – fac parte din memoria semantică. Aceste două tipuri amintiri au un ceva în comun: suntem conștienți că le avem și le putem comunica celorlalți.
Pe de altă parte, abilități precum folosirea unui instrument muzical sau mersul pe bicicletă sunt ancorate într-un sistem separat, numit memorie procedurală. După cum sugerează și numele, acest tip de memorie este responsabil pentru realizarea diverselor activități.
Exemplul bizar al lui Henry Gustav Molaison
Henry Gustav Molaison, cu puțin timp înainte de operația care a schimbat modul în care înțelegem memoria umană
Unul dintre cele mai cunoscute studii care demonstrează sistemele de memorie separate a fost cel al unui epileptic, pe nume Henry Gustav Molaison (alias H. M.). În anii ’50, acestuia i-au fost înlăturate mai multe porțiuni din creier, inclusiv o mare parte din hipocamp.
Se poate spune că, odată cu cercetările asupra lui H. M., s-a născut neuroștiința modernă.
După operație, medicii au constatat că, deși numărul de crize a scăzut, H. M. nu mai reușea să acumuleze noi amintiri. Multe dintre amintirile sale despre perioada anterioară operației fuseseră, de asemenea, șterse.
Pentru a afla mai multe despre amnezia sa, neuropsihologii l-au supus pe H. M. la diverse teste. Într-unul dintre ele, l-au rugat să identifice o stea cu cinci colțuri pe o foaie de hârtie, privindu-și acțiunile și foaia de hârtie într-o oglindă. Imaginea era, așadar, inversată.
Deși abilitățile lui H. M. de coordonare a ochilor și a mâinii s-au îmbunătățit pe parcursul mai multor zile, el nu și-a amintit niciodată că a efectuat această sarcină. Acest lucru însemna că pacientul putea dezvolta noi amintiri procedurale, dar nu și declarative.
Memoria procedurală este cea mai rezistentă
Cea mai mare marte a hipocampului lui H. M. a fost îndepărtată chirurgical
Așadar, este cunoașterea procedurală mai stabilă decât cunoașterea explicită? După cum se dovedește, memoria procedurală rezistă mai bine la pierderi și traume.
Chiar și în cazul leziunilor cerebrale, memoria procedurală nu este niciodată compromisă. Acest lucru se datorează faptului că ganglionii bazali, structurile responsabile de procesarea memoriei nedeclarative, sunt relativ protejate în centrul creierului, sub cortexul cerebral.
Dar, dincolo de cazul unei leziuni, nu este clar de ce amintirile procedurale nu sunt la fel de ușor de uitat ca cele declarative. Conform unei teorii, în regiunile creierului în care sunt stocate tiparele de mișcare, la adulți se formează mai puține celule nervoase noi.
Fără această neurogeneză sau remodelare continuă în aceste regiuni, este mai puțin probabil ca amintirile stocate acolo să fie șterse.
Un lucru știm, însă, cu certitudine: sevențele de mișcare pe care le-am internalizat chiar și în trecutul îndepărtat (mersul pe bicicletă sau înotul, de exemplu) se vor păstra o viață întreagă.
