35 de ani fără Nichita Stănescu. Geniul. Laureat al Premiului Herder. Alcoolic notoriu. Trei soții și o operă imensă. Ultima, Dora, i-a dat hrană caldă, după ani de zile de slănină și ouă. ”Bătrâne, m-a ucis”, i-a spus unui prieten. ”La autopsie, s-a constatat că nu mai avea nici măcar o celulă de ficat. Și-l băuse pe tot”, își amintețște Cezar Ivănescu. ”Devenea imens numai după două de votcă”, adaugă. Două sticle!
Nichita a plecat la drum pe final de martie 1933. Mama, Tatiana, se trăgea din Voronej, Rusia de azi. Tatăl, țăran prahovean, neam de meșteșugari și de comercianți. A luat și de la ea, și de la el. ”Nichita”, prenumele bunicului matern, ”Hristea Stănescu”, paternul. 1952. Se ia cu Magdalena Petrescu. 1953. Se desparte de Magdalena Petrescu. 1962. Se ia cu Doina Ciurea. Din dragostea aceasta iese ”O viziune a sentimentelor”. Prin ’64 se găsește cu Gabriela Melinescu. Tensiunea dintre ei duce ela cele mai explozive poeme ale sale. În 1969 îi apar ”Necuvintele”, pentru care primește Premiul Uniunii Scriitorilor.1970. ”În dulcele stil clasic”. 1975. Premiul Internațional ”Johann Gottfried von Herder”. La cutremurul din 1977, din 4 martie, vrea să-și salveze bunul prieten, Nicolae Ștefănescu. Un zid cade peste el. Paralizează, pe stânga, și rămâne cu sechele. 1982. Se ia cu Todorița Tărâță, alintată ”Dora”. După miliarde de ani de ouă și slănină, femeia îi dă hrană caldă. Își sună un prieten. ”Bătrâne, m-a ucis. Îmi dă mâncare gătită”! ”Electrecord”, compania de muzică, îi editează viniluri cu versuri.
Poetul Nichita Stănescu a băut de la Pământ la Lună. Și îndărăt. ”În vara lui 1977, atunci când m-am împrietenit cât de cât cu Nichita, acesta era deja dependent de alcool”, își aducea aminte prozatorul Ștefan Agopian. Votcă. ”Cu toate că bea peste două sticle de votcă pe zi, Nichita nu era aproape niciodată beat. Alcoolul îi proucea o stare de efervescență intelectuală vecină cu geniul”, adaugă Agopian. Calcul simplu. 1977, anul când se cunosc, 1983, anul decesului. Șase. 365 x 7 = 2.555 de zile. 2.555 x 2 litri pe zi = 5.110 de litri de votcă. Dar cine suntem noi să judecăm? La Nichita, până și bețile erau fermecătoare. Dora își controla invitații, îi percheziționa de votcă. Poetul îi înșela vigilența: pitea ”soldățeii” fie în cutia televizorului, fie în cea a pendulei din hol. Mircea Gociman, alt prieten: ”Nu a făcut analfabeta (n.r. – Elena Ceaușescu) numai lucruri reprobabile şi unul din exemple este întâlnirea soţilor Ceauşescu cu conducerea Uniunii Scriitorilor din România, când tovarăşa l-a întrebat pe Nichita cum se mai simte cu sănătatea. În perioada respectivă, Nichita chiar se simţea rău, fiindcă îşi maltratase ficatul nu numai cu vodcă, dar şi cu multe altele mai ales prin extenuare fizică, însă i-a răspuns tovarăşei că se simte bine şi i-a mulţumit pentru grija care i-o arată, la care ea a replicat că ştie că nu se simte bine deloc şi o să dea dispoziţii să fie tratat. Nichita a luat-o ca pe un gest de politeţe şi se mira că a avut timp să pună pe cineva să se intereseze de starea sănătăţii lui“.
Elena Ceaușescu i-a prelungit viața!
Nichita a primit în perioada imediat următoare mai multe invitaţii de la diverşi medici să facă un consult serios, dar nu le-a dat curs, chiar dacă ultimele două au venit din partea celebrului profesor Eugeniu Proca, ministrul Sănătăţii din vremea aceea. Într-o dimineaţă, Nichita s-a trezit cu acesta la uşă care i-a spus că a venit să-i facă un tratament pentru ficat, fiind trimis personal de tovarăşa, care nu poate fi refuzată. „A încercat Nichita să-i spună că nu era cazul să se deplaseze personal, la care ministrul cu o amabilitate părintească i-a mărturisit că a venit, fiindcă cele două apeluri ale lui fuseseră ignorate de Nichita şi în plus era o plăcere să discute cu marele poet la el acasă. La promisiunile lui Nichita că în două trei zile o să se prezinte oriunde va dori profesorul, acesta a replicat destul de sec:«Stimate domn, pleci la tratament chiar în clipa aceasta cu mine, de bună voie sau legat de echipa pe care am adus-o cu mine, putem pleca buni prieteni sau supăraţi unul pe altul!»“, povesteşte Mircea Gociman. S-a mers la Mangalia, la izolare. Tratamentul a costat pe vremea aceea (1979-1980) vreo două milioane, fiindu-i administrate cele mai noi medicamente existente pe plan mondial şi cele mai sofisticate vitamine pentru refacerea ficatului, combinate cu o psihoterapie făcută aproape pe nesimţite prin care a fost convins să bea alcool mai rar şi mai puţin. „Părerea mea bazată numai pe intuiţie este că urmarea tratamentului a fost prelungirea vieţii lui cu câţiva ani“, mai spune Mircea Gociman.
Nichita era simplu. O cămașă și un panatlon de stofă. Stătea de vorbă cu toți. Cu oameni de pe stradă, cu generali de Securitate. ”Decât să audă vorbele mele un mic cățel, care să le răstălmăcească, mai bine un generăloi”, spunea. N-avea clanță la ușă. O împingeai și intrai. Punct.
Pe 9 decembrie 1983, sfârșitul era aproape. Ofelia Rotaru și Sandu Condeescu se luaseră, cu nuntă, la Drobeta Turnu-Severin. Nichita fusese invitat. Le scrie un poem. Se retrage în cameră. Ficatul, măcinat de ciroză, îl doare. Crunt. 11 decembrie pică-ntr-o duminică. E obosit. Luni dimineață nu se trezește la timp. Marți prind un tren în care doarme, non stop, până la București. E 10 noaptea când ajunge acasă. Se culcă direct. Mircea Dumitrescu primește, în creierii nopții, un telefon. ”Vino repede!” Se duce degrabă. Avea salteaua pe jos, sângele îi țâșnea din buze și din limbă. Murdărise toată camera. ”Mircia (n.r.- așa îl alinta), stai tu aici, că nu vreau s-o sperii pe Dora”.
Până la mașină, apoi, pe coridoarele spitalului, Nichita a mers pe picioarele lui. Criza se repeta, din ce în ce mai violentă. S-a stins la ora 2 noaptea, pe 13 decembrie 1983, la ”Fundeni”. Stop cardio-respirator.
Amicul Aurelian T. Dumitrescu, îl întrebase, cu câteva zile înainte. ”Ce din poem îți place cel mai mult?” ”Odă în metru antic”, pentru că începe cu cel mai frumos vers scris vreodată în limba română: ”Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”. Ani de zile după deces, Johnny Răduceanu mergea la ”Bellu”, turna o sticlă pe mormânt și se jeluia: ”Bre, ce faci acolo? Hai, vino înapoi, că mă plictisesc singur aici”.
