Trei tineri cercetărori români sunt, la această oră, la peste 14.000 de kilometri departe de casă, într-o expediţie curajoasă care caută soluţii la problemele societăţii moderne. Echipa ştiinţifică a României este alcătuită din Corina Ițcuș, 30 de ani, Iris Maria Tușa, 35 de ani, şi Cristian Coman, 34 de ani. Cel din urmă este liderul expediţiei. În corespondenţa de astăzi, cercetătorul ne povesteşte cum a reuşit să recupereze un bagaj plin cu echipmante care s-a rătăcit în drum spre Antarctica.
Insula King George, Baza King Sejong După mai bine de trei ore de când am aterizat în Santiago, pierdusem deja un avion şi încă eram la ghişeul de relaţii cu clienţii al companiei LATAM. Cel de-al şaselea bagaj cu echipamente, şi cel mai important, dispăruse în neant. Ne resemnasem şi acum căutam soluţii pentru un alt zbor către Punta Arenas.
Din spatele geamul aflăm, după o conversaţie chinuită, că ne pot reruta peste aproximativ două ore. La check-in aflăm însă că la zborul de peste două ore ne pot pune doar pe lista de așteptare. După alte 20 de persoane! Cel mai devreme ar fi locuri la un zbor peste opt ore. Dar, fiind o problemă de bagaj, compania nu e obligată să facă acest lucru. Dacă înainte de zbor mai rămâneau locuri libere şi pentru cei cu bagaje pierdute, plecam și noi.
Dacă nu, nu! Și astfel încep negocierile și munca de convingere. Am stat la ghișeul pentru procesarea actelor și înregistrarea bagajelor peste o oră. Timp în care insistam că trebuie să ajungem în Antarctica cu un zbor foarte strict și chiar nu putem rămâne în Santiago. Probabil că destinaţia noastră i-a lasat rece şi răspunsurile au fost negative de fiecare dată. Cerem să discutăm cu managerul.
Care nu vine, deși a fost chemat. Însă, într-un final, doamna de la ghișeu explică mai departe, încă o dată, problema noastră. Se retrage și revine după câteva minute. Victorie! Avem tichetele de îmbarcare pentru zborul de seară! Chiar nu mai contează așteptarea de peste 8 ore. Oboseala celor peste 30 de ore de la plecarea de pe Otopeni a dispărut instant. Măcar ajungem în Punta Arenas relativ la timp.
Între timp, acasă, toată lumea din Institut implicată în organizarea expediției ROICE 2019 a înroşit telefoanele pentru găsirea și recuperarea bagajului. Conform TAROM, bagajul a plecat din România. Conform LATAM, era în continuare de negăsit. Pe lângă colegii noştri s-au dat peste cap şi domnul Lucian Georgescu, secretar de stat în Ministerul Cercetării și Inovării, doamna Raluca Zomoniță, directorul operațiuni sol în cadrul TAROM și domnul Florin Palade, consulul nostru la Ambasada din Republica Chile.
De la domnul Palade am aflat că situaţia noastră nu reprezintă o excepţie. În această perioadă Chile este în plin sezon turistic. Cu doar o saptămână înainte s-au pierdut 500 de bagaje în aeroportul din Santiago. 500! Pe moment, optimismul nostru că vom mai găsi vreodată bagajul a scăzut vertiginos.
După un zbor de trei ore, ajungem la hotel în Punta Arenas în dimineața zilei de 16 ianuarie. Zborul nostru spre Antarctica era programat, abia a doua zi, pe 17. E OK, ne zicem. Sunt șanse, dacă îl vor găsi, să ne ajungă în timp util. Însă, după deschid e-mailul în camera de hotel, văd un mesaj de la persoana de legătură cu Institul Coreean de Cercetări Polare – KOPRI: din cauza prognozei meteo nefavorabile, zborul va fi devansat cu o zi, adică peste aproape 20 de ore! Sigur nu ajunge bagajul în timp util!’, concluzionăm dimineaţă la prima oră.
Deja ne facem planul să încercăm să facem cumva ca, dacă ajunge bagajul la hotel după ce plecăm noi, să discutăm să ne fie trimis la stația King Sejong. Totul însă depinde de agenția care se ocupă de zborurile echipelor KOPRI către Antarctica – adică Agunsa. Aflăm că un reprezentant va veni la hotel la 16.30, odată cu autocarul ce ne va duce la aeroport şi abia atunci putem sa punem problema în discuţie.
Cu câteva ore înainte îi rog pe cei de la recepție să sune la compania aeriană să întrebe de bagaj. Reușim să găsim pe cineva vorbitor de limbă engleză care, din păcate, îmi spune că bagajul este încă dat dispărut și îl mai caută. Ne resemnăm, din nou. Și ne refacem planurile de cercetare.
Hotărâm să ieșim la prânz și să mai discutăm acolo. Așteptând să ne vină mâncarea primesc un telefon de la Institutul nostru din Bucureşti. Doamna director Sidoroff are un mesaj de la domnul consul Palade: bagajul a fost găsit și e în drum spre Punta Arenas! Oaaaaau! Suntem în extaz. Aproape că ne vină să comandăm o şampanie! Acum mai trebuie doar să ne sincronizăm cu zborul spre Antarctica. Ajungem la hotel înapoi. Verific online și văd că bagajul trebuie să ajungă cu zborul de 18:45. Noi decolăm la 19 fix. Hmm, oare cum să fac? Oare aș putea sa-i conving pe cei de la KOPRI să aștepte până se transferă bagajul? Aștept să discut cu reprezentantul Agunsa. Pe numele lui Italo Panicucci.
Pe la ora 15:00, primesc un alt telefon. Întâlnirea cu Panicucci se amână. Nu mai e la 16.30, ci la 17.30. În mintea mea automat am procesat că se amână și zborul cu o oră. Astfel de decalaje sunt frecvente, din cauza vremii. De exemplu, în 2016, la ultima expediţie, am plecat de două ori către aeroport şi n-am reuşit să decolăm, iar o dată am decolat din Punta Arenas, dar nu am putut ateriza în Antarctica din cauza vremii și ne-am întors. La ora stabilită, îl văd pe Italo și mă duc direct la el.
Îi spun ce problemă avem. Îmi zice că sunt foarte mici șansele să se transfere bagajul în 15 minute. Cum? Nu s-a amânat zborul?, întreb. Îmi răspunde că nu. Doar plecarea spre aeroport a fost amânată. Dar, îmi promite că va face tot posibilul să ne ajute şi că vom discuta din nou în aeroport. Acolo aflăm că din cauza vremii zborul a fost amânat cu o oră dar şi că aeronava dinspre Santiago, cu bagajul nostru la bord, are întârziere. Bagajul nostru parea blesteamat în acele momente!
Atunci Italo începe un adevărat maraton de convingere a tuturor să ne identifice bagajul imediat cum ajunge și să-l transfere direct în avionul de Antarctica. Dau toate detaliile, culaore, dimesiuni, greutate, miros şi toată lumea e agitată și dornică să ne ajute. Ne crește speranța! Lăsăm bagajele și mergem spre securitate și poarta de îmbarcare. În timp ce așteptăm îmbarcarea pentru zborul de Antarctica, privim pe geam și vedem cum aterizează avionul de la Santiago.
Începe descărcarea bagajelor şi vedem, în cele din urmă, bagajul nostru cum coboară rampa! Am fi sărit noi după el, şi am fi alergat printre avioane, dacă ar fi fost posibil! În același timp, în spatele nostru, îl văd pe Italo cum ţâşneşte alături de o angajată a aeroportului către sala de bagaje. Și aşteptăm. Şi vedem că nu se mai întoarce. Bagajul nostru, alături de celelalte, o ia către clădirea aeroportului. Oare o să fim norocoși? Poate ni-l pot aduce ulterior. Poate, poate. Bine măcar că e în Punta Arenas.
În acelaşi timp, din boxe se anunță îmbarcarea pentru zborul spre insula King George. Ne așezăm în linie și, dintr-o dată, îl vedem pe Italo. Alergând şi cu fruntea toată transpirată ne anunță că bagajul e deja în avionul spre Antarctica! Italo Panicucci ne-a salvat! Oboseala celor 40 de ore de când am plecat de pe Otopeni s-a transformat în euforie. Şi acum, când scriu aceste rânduri, parcă retrăiesc acele clipe. Ne gândim, ca la întoarcere, să îl invităm în România.
Să vedem dacă va accepta. Poate îl convingem să ne ajute cu un bagaj făcut pierdut pe Otopeni. Mai mult ca sigur nu va sta pe gânduri şi ne va sări în ajutor la fel ca data trecută. Cu gânduri calde, Dr. Cristian Coman”