Tratatul de la Varșovia (oficial “Tratatul de prietenie, cooperare și asistență mutuală”) a fost o alianță politico – militară a statelor comuniste europene aflate sub influența Uniunii Sovietice. Din acest tratat, între 1955 – 1991, au făcut parte URSS, Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România, Ungaria, RDG. După publicarea, în 1964, la Moscova, a Planului Valev relațiile României cu URSS s-au deteriorat. Conform acestui plan, România trebuia să devină o țară agrară și să renunțe la industrie. România a respins acest plan și a început o politică proprie în cadrul blocului comunist. Această îndepărtare de sovietici s-a regăsit și în colaborarea din cadrul Tratatului de la Varșovia, când România a refuzat să mai participe cu trupe la exercițiile militare, trimițând doar ofițeri ca observatori. Politica României nu a fost sprijinită de celelelte țări comuniste și a fost primită cu ostilitate de sovietici. Întâlnirile din cadrul Tratatului de la Varșovia au fost reci, de multe ori tensionate, își amintește generalul Gheorghe Ion, șeful Marelui Stat Major între anii 1965 – 1974.
„După întâlnirea de la Moscova, din 1966 [când pentru prima dată România a avut o părere diferită de sovietici], a urmat o serie de şedinţe, unele furtunoase, în care întotdeauna noi am fost singuri. În şedinţe, nimeni nu ne lua apărarea, nu ne sprijinea. Doar în pauze ungurii, polonezii…. spuneau că avem dreptate. Cu toate că a fost o voce distinctă în cadrul Tratatului de la Varşovia, o trăsătură caracteristică a României a fost că niciodată nu a denigrat partenerii. Dar nici nu s-a ploconit în faţa cuiva. Poziţia distinctă a României nu a echivalat cu o negare a Tratatului. România a declarat, în mod repetat, că, în cazul unei agresiuni în Europa, îşi va îndeplini angajamentele asumate. România a dovedit că o ţară membră într-o alianţă militară, chiar dacă nu este o mare putere, îşi poate susţine punctul de vedere dacă o face cu argumente solide, cu demnitate, curaj şi convingerea în justeţea cauzei sale. Pe această linie au mers multe şedinţe.
În august 1966, la Bucureşti, a avut loc şedinţa Comitetului Politic Consultativ. România a propus ca, în viitor, să se acţioneze mai mult pe latura politică, pe latura diplomatică. Această propunere a noastră a stârnit foarte mari discuţii. Am avut posibilitatea să asist la o şedinţă la care au participat numai sovieticii şi românii. Din partea sovieticilor a participat secretarul general al Partidului Comunst al Uniunii Sovietice [Leonid] Brejnev, primul-ministru [Alexei] Kosîghin, ministrul armatei [Rodion] Malinovski …. şi alţii. Din partea noastră a participat Nicolae Ceauşescu, Ion Gheorghe Maurer, ministrul armatei Leontin Sălăjan, ministrul de externe al nostru şi eu, în calitate de şef al Marelui Stat Major. La această şedinţă, dialogul…. dacă se poate spune dialog între Ceauşescu şi Brejnev a fost atât de virulent, încât, la un moment dat, Ceauşescu a spus că, dacă sovieticii nu sunt de acord cu punctul nostru de vedere, atunci la mitingul care urma să aibă loc partea română va spune punctul de vedere al sovieticilor şi punctul de vedere al românilor. La care, Kosîghin, mai conciliant, a spus şi lui Brejnev şi lui Ceauşescu să se calmeze şi să nu se ajungă la o astfel de situaţie publică.
BREJNEV NU A VRUT SA DISCUTE CU CEAUSESCU
Trei ani mai târziu, în decembrie 1969, la Budapesta s-au dezbătut şi aprobat de Comitetul Politic Consultativ următoarele documente: Statutul Comandamentului Forţelor Armate Unite şi al Comandantului Forţelor Armate Unite; Statutul Comitetului Militar al Forţelor Armate Unite pe care care partea română l-a propus încă din februarie 1966; Statutul Comitetului Miniştrilor Apărării propus tot de partea română; Statutul Sistemului Unic al Apărării Antiaeriene. Chiar şi la această şedință de la Budapesta au existat asperităţi. Îmi aduc aminte că, în noaptea înainte de deschiderea şedinţei, Ceauşescu a vrut să vorbească cu Brejnev. Nu a putut să-l contacteze. Nu a fost posibil. Brejnev, a doua zi, s-a scuzat că la ei fusese un cutremur în Taşkent, că a avut alte probleme…. În realitate, nu a vrut să discute cu Ceauşescu…”
