Una dintre problemele acute ale României de azi este lipsa forței de muncă, îndeosebi a celei calificate. Nu este nicidecum o noutate faptul acesta, la fel cum nu este o noutate nici că migrația din România către Occident a dus la o descreștere importantă a capitalului uman de aici. Această hemoragie a forței de muncă există în continuare, din păcate, ea ducând la emigrarea definitivă a peste 100.000 de români în fiecare an. Și, din păcate din nou, cei mai mulți dintre aceștia reprezintă personal calificat.
În aceste condiții, este normal ca echilibrarea pieței de muncă să vină prin imigrație din alte părți. Și aceasta cu atât mai mult cu cât România este în momentul de față pe un val de creștere economică, în special pe baza stimulării consumului. Or aceasta determină nevoi noi și mai mari, pe care producția locală nu le poate acoperi, din varii motive; dintre ele, lipsa know-how-ului, problemele de infrastructură și absența forței de muncă reprezintă o parte. Ceea ce face ca angajatorii, în căutare de mână de lucru, să se orienteze spre importul său, cu precădere din țări exotice – ca urmare a pretențiilor salariale. Și aceasta în momentul în care țările din jurul nostru și care nu fac parte din UE au deja părți importante din populația de la graniță angrenate în economia României.
De ce reiau aceste lucruri, pe care le cunoaștem cu toții într-o formă sau alta? Pentru că săptămâna trecută, după o întâlnire a ambasadorului României la Islamabad cu un înalt funcționar pakistanez, au apărut informații în presă privind planul de a aduce în țară până anul viitor 500.000 de lucrători pakistanezi, calificați și necalificați.
Și de aici a început o sarabandă a împleticelilor statului român, care s-a repezit să sublinieze că nu este vorba despre așa ceva. Dacă ambasadorul Niculaie Goia a declarat într-adevăr acest lucru, este o problemă foarte mare, o dată la nivel diplomatic, a doua oară ca angajare a României față de un terț în momentul în care țara este integrată în mecanismele europene. Este evident că avem nevoie de forță de muncă, dar aceasta se împlinește în virtutea unui plan. Acest lucru l-au subliniat și autoritățile române, spunând că este vorba despre 20.000 de străini, nu numai pakistanezi.
Însă simplul fapt că este nevoie să se iasă iar și iar cu luări oficiale de poziție arată iresponsabilitate. Declarațiile gratuite destabilizează o economie și așa șubredă în dezvoltarea sa.
Pe de altă parte, este legitimă întrebarea: în ce măsură, într-o guvernare care nu este definită de transparență nici la nivel economic, chiar s-a ridicat această problemă? Evident că funcționarii se vor acoperi cu cifre și numere. Dar iată că luarea oficială de poziție din partea MAE lasă loc de alte înțelesuri: „discuțiile nu au inclus stabilirea unor cote sau cifre cu privire la un eventual transfer de forță de muncă din Pakistan și nici a vreunui plan concret de acțiune în acest sens”. De aici ce să înțelegem? Că discuțiile s-au purtat, că s-au vehiculat o serie de numere, că se pregătește așa ceva? Sau că este pur și simplu o problemă de comunicare la toate nivelurile?
Să nu uităm că numărul permiselor de muncă din ultimii ani a tot fost în creștere, dar că realitățile din teren se prea poate să fie altele: să ne amintim că în 2008, când au început lucrările la Palas în Iași, a fost angrenată o forță de muncă formată în special din lucrători chinezi care însuma câteva mii de oameni. Prin ce mecanisme au intrat toți, asta nu știm. La fel cum nu știm care era situația vietnamezilor ce lucrau de curând în capitală, trimiși acasă fuguța când presa a început să se intereseze de căpătâiul lor. În lipsa transparenței și a clarificării situației de către cei de la putere, avem dreptul legitim de a chestiona direcția în care ne îndreptăm ca țară și ce planuri au pentru noi.
Într-o țară în care nu știe stânga ce face dreapta guvernanților, în care măsuri ce influențează direct soarta cetățeanului și economia pot fi luate arbitrar, în care aceștia nu par să se gândească la efectele măsurilor respective, acolo totul e posibil. Și este grav când posibilitățile încep să te strângă tot mai tare în spate.
