Prof.univ.dr. Călin Scripcaru: ”La autopsii suntem preocupați strict de partea științifică, să scoatem din cazurile respective cât mai multe date care să ne ajute la stabilirea cauzei morții”.
Dr. Ovidiu Alexinschi: ”Încercăm să amânăm inefabilul morții, dar, din punct de vedere psihiatric trebuie să înțelegem că tot ceea ce are un început are și un sfârșit”.
- Ce trăsături de caracter și ce calități sunt necesare pentru a face față provocărilor de zi cu zi în această branșă?
Prof.univ.dr. Călin Scripcaru: Medicina Legală în ansamblul ei este o specialitate cumva aparte față de restul specialităților medicale, prin unele aspecte macabre cu care se confruntă. Dar aceste aspecte nu sunt atât de macabre pe cât le percepe publicul larg, pentru că, din punctul meu de vedere – și cred că al multor medici – suferința umană este mult mai traumatizantă decât ceea ce se întâmplă după moarte. Noi privim activitatea pe care o desfășurăm cu cadavrele pur științific, de aceea încercăm să lăsăm deoparte aspectele sentimentale, macabre și suntem preocupați strict de partea științifică, să scoatem din cazurile respective cât mai multe date care să ne ajute la stabilirea cauzei morții.
Dr. Ovidiu Alexinschi: În primul rând, trebuie să fii un om de o calitate umană și de o deschidere cât mai mare, de empatie și de înțelegere a faptului că omul are și calități, și defecte, năzuințe, idealuri, visuri.
- Care sunt cele mai frecvente cazuri cu care lucrați?
Prof.univ.dr. Călin Scripcaru: În general, lucrăm cu toată gama de activități specifice acestei profesii, începând cu autopsiile medico-legale, și terminând cu expertizele medico-legale psihiatrice. Cred că nu atât numărul acestor activități pe care le desfășurăm contează, cât mai mult complexitatea lor. Dacă este să vorbim de autopsii, la nivelul Institutului de Medicină Legală Iași se fac 1.500 de autopsii pe an, ceea ce înseamnă o medie de 4-5 autopsii pe zi. Deci fiecare medic efectuează 100-120 de autopsii în fiecare an, un număr relativ mare. În ceea ce privește expertizele medico-legale psihiatrice, acestea sunt în jur de 200 anual.
Dr. Ovidiu Alexinschi: Întâlnesc foarte multe cazuri de psihoze, dar și foarte multe cazuri legate de substanțe, în special alcool, iar în ultimul timp, etnobotanice și droguri. Pacienții sunt de toate vârstele, dar predomină cei tineri.
- Ce sentimente v-au încercat când ați văzut pentru prima dată o victimă a unui accident (sau omor)?
Prof.univ.dr. Călin Scripcaru: Sentimentele sunt contradictorii, dar nu au fost foarte ample, întrucât noi am venit pregătiți din perioada de facultate, unde am văzut multe cazuri în decursul celor șase ani, așa că prima confruntare cu o crimă sau cu un deces la locul faptei nu a fost chiar traumatizantă. Cum vă spuneam, în general, când ne confruntăm cu un astfel de caz, la locul faptei încercăm să identificăm toate elementele care ne ajută la stabilirea și clarificarea cazului respectiv, deci aspectele impresionante, să zicem, le lăsăm pe planul doi.
Dr. Ovidiu Alexinschi: La expertizele medico-legale am văzut asemenea victime, dar și în gardă. Este îngrozitor, nu ai cum să nu rezonezi afectiv și uman cu victimele, este într-adevăr un hop, o punte pe care fiecare specialist trebuie să o treacă la un moment dat.
- V-ați simțit vreodată în pericol?
Prof.univ.dr. Călin Scripcaru: Da, sunt situații în care ne simțim în pericol. Îmi amintesc în anii de demult, când se făceau autopsii medico-legale la domiciliul decedaților, mergeam cu mașina la țară, iar autopsiile se făceau în curtea victimei. Cel mai frecvent se scotea ușa de la beci, se punea pe niște buturugi de lemn, și acolo se făcea autopsia. În jurul gardului se aduna tot satul, care asista ca la spectacol, și bineînțeles, vă dați seama că aveau ce comenta câte o lună-două. Au fost și situații în care familia nu era de acord cu efectuarea autopsiei, și am avut cazuri în care rudele victimei ne așteptau cu toporul la poartă. Am renunțat, firește, să mai facem autopsia, și am cerut ajutorul polițistului.
Dr. Ovidiu Alexinschi: Suntem în pericol permanent. Vorbim, firește, de urgențe, de cazuri care pot fi asociate cu agresivitate. Psihiatria este unul dintre domeniile de interfață, suntem în prima linie, alături de UPU. Pericolul face parte din meserie. Trebuie să avem o reacție profesionistă – să încerci să calmezi, să creezi un cadru de încredere și să calmezi situația. Perpetuând spirala asta a agresivității și a zgomotului de fond, nu faci decât să întreții focul pericolului, și atunci, creând o atmosferă de încredere, de siguranță, și, schimbând tonul, poți schimba cadrul.
- Care a fost cel mai dificil caz întâlnit?
Prof.univ.dr. Călin Scripcaru: Au fost multe cazuri dificile, sunt multe cazuri complexe, și în domeniul autopsiilor sunt multe cazuri dificile în care cauza de moarte presupune discuții ample și argumente pro sau contra. Noi încercăm ca verdictul pe care îl dăm să fie fundamentat științific, iar gradul de relativitate a afirmațiilor noastre să fie cât mai mic. În ultima perioadă sunt mediatizate multe cazuri care sunt într-adevăr niște cazuri dificile, cum sunt cazurile Caracal sau Elodia, unde absența cadavrului presupune niște etape suplimentare pentru stabilirea și confirmarea cauzei morții. În ceea ce privește expertizele psihiatrice, și aici am avut: îmi amintesc acum de cazul Oliver Stan, cel cu tentativa de a pune o bombă în universitate, unde știu că au fost discuții foarte multe legate de faptul că a fost considerat terorist – ”Teroristul numărul unu al României” – el de fapt fiind un schizofren, un suferind de o afecțiune psihică pe care o avea mai demult. Diagnosticul a stabilit foarte clar că discernământul nu era prezent, motiv pentru care a fost internat la Spitalul pentru Măsuri de Maximă Siguranță Pădureni-Grajduri. Acum, cazul revine în actualitate, pentru că el are șase ani de când stă acolo, și în mod firesc și legal se solicită noi examinări ale persoanei, pentru că tratamentul pe care l-a urmat în acești ani poate duce nu la vindecare, dar la stabilizarea afecțiunii. În cazul în care Comisia medico-legală psihiatrică va stabili că această afecțiune a fost stabilizată, el poate fi lăsat în libertate, bineînțeles cu monitorizare permanentă din partea familiei și din partea medicului curant. Psihiatria modernă și psihiatria europeană, în prezent, se bazează foarte mult pe reintegrarea socială a pacienților. Se consideră, pe bună dreptate, că stresul generat de boala de care suferă persoana respectivă se asociază cu stresul internării în spital, care este o traumă pentru oricare dintre noi, și în felul acesta evoluția bolii psihice se agravează. Deci o persoană care ar fi monitorizată în mediul lui socio-familial, prin înlăturarea stresului de spitalizare, ar avea șanse mult mai mari de evoluție bună a afecțiunii. Sunt multe discuții contradictorii pe această temă, pentru că mai sunt pacienți lăsați în libertate care comit diverse alte fapte antisociale, dar aici nu este vina pacientului, ci a lipsei de monitorizare și de urmărire a lui, a tratamentului pe care îl face.
Dr. Ovidiu Alexinschi: Cu siguranță, cel mai dificil caz a fost cel al lui Oliver Stan, așa-numitului ”Terorist de la Universitate”, care a necesitat mai multe sesiuni și mai multe ședințe, și studierea unui material extrem de amplu, comprehensiv, cu privire la traiectul lui, a fost un caz psihiatric neglijat, pierdut de fapt din evidențele psihiatrice timp de mai mulți ani, timp în care el s-a retras în munți, împreună cu calul lui. La un moment dat, veniseră cei de la DIICOT și căutau pe cineva cu nume de cod ”Șoimul”. Șoimul era de fapt calul lui, deci era o nebunie întreagă, pentru că Oliver Stan s-a plimbat jumătate de Moldova cu bombe în geantă. S-a mai plimbat cu ele și în tramvai, a venit cu ele până la universitate… Deci în mod cert trebuiau investigate toate pistele. La noi, din punct de vedere psihiatric, prezența un tablou extrem de florid și de polimorf și a fost realmente o provocare din partea întregii echipe pentru a înțelege și a elucida pas cu pas ceea ce s-a întâmplat.
- Cum îți schimbă meseria asta felul în care privești moartea?
Prof.univ.dr. Călin Scripcaru: Sincer să fiu, nu am ajuns să mă gândesc la asta. Dar trebuie să privim rațional moartea și să ne dăm seama că, de fapt, este o etapă prin care vrem, nu vrem mai devreme sau mai târziu, vom trece. Deci cred că o auto pregătire psihică în acest sens ar prinde bine oricui.
Dr. Ovidiu Alexinschi: Moartea este finalitatea oricărei vieți, adică oricum în momentul în care intri în medicină ai o relație deosebită cu moartea. Ca medici, prin excelență, încercăm să amânăm inefabilul morții, dar realmente din punct de vedere psihiatric trebuie să înțelegem că tot ceea ce are un început are și un sfârșit, de multe ori, moartea apare ca o urmare firească a unor boli, tulburări, care apar în decursul anilor, și, din nefericire, nu puține sunt cazurile în care moartea apare pe fondul unei decizii personale de ieșire din viață.
- Aveți sprijin în cei apropiați?
Prof.univ.dr. Călin Scripcaru: Familia – vrea, nu vrea, – nu mai are ce face. Am 35 de ani de când lucrez în acest domeniu. Fiul meu a cochetat și el cu această meserie, de medic legist, dar viața l-a dus spre alte specializări medicale. Pe de o parte, m-aș fi bucurat să facă această specialitate, pe de altă parte, fiecare specialitate are avantajele și dezavantajele ei, deci cum hotărăște soarta e cel mai bine.
Dr. Ovidiu Alexinschi: Familia este esențială, adică nu poți avea o alianță terapeutică reală și solidă fără ajutorul familiei, mai ales atunci când discutăm despre tulburări psihice majore. Și atunci familia trebuie să aibă un rol proactiv, pentru că ei sunt cei mai apropiați.
- Dacă ați fi din nou tânăr, ați alege aceeași profesie? De ce?
Prof.univ.dr. Călin Scripcaru: În primul rând, eu mă consider în continuare tânăr. Cred că, în proporție de 90 la sută, aș alege aceeași profesie, dar, repet, mai intervine și soarta. Este o profesie care oferă multe satisfacții, în care nu te plictisești niciodată – tot timpul survine ceva nou și interesant. Este o profesie cu care m-am acomodat în toți acești ani, și, tânăr fiind, mă voi acomoda în continuare.
Dr. Ovidiu Alexinschi: Da, fără discuție, aș alege aceeași meserie, pentru că este o provocare în fiecare zi, înțelegi mult mai bine diversitatea firii umane care este absolut fascinantă, apar provocări în fiecare zi. Chiar dacă diagnosticul este același, povestea din spatele lui este aproape tot timpul diferită, și lucrul cu oamenii este absolut minunat. Implicarea și interacțiunea directă, nemijlocită, cu oamenii, sunt niște lucruri minunate.
