Iubesc România. Și atât! Sentimentul acesta de iubire este unul firesc, natural. El îmi inundă sufletul, îl port cu mine, în fiecare zi, oriunde m-aș duce.
M-am născut în iubire și nicăieri nu este iubire mai mare decât în brațele mamei mele. Pe unde am umblat, în toată lumea asta mare, am făcut ce-am făcut, dar am alergat înapoi, acasă, la mama, să-i mai simt încă o data, îmbrățișarea. Pentru mine, mama înseamnă foarte multe lucruri, dar dintre toate, cel mai important lucru, care le cuprinde pe toate, este ACASĂ.
Iubesc acut sentimentul/starea de a fi acasă. Pentru că aici m-am născut. Știu, poate să pară banal, dar adevărul, în simplitatea sa, poate fi sublim de banal.
Și frumusețea poate fi banală, atunci când te obișnuiești cu ea și o vezi în fiecare zi. Am copilărit ”pe-un picior de plai/ pe-o gură de rai”, alergând prin dulcele târg al Iașului și până în pădurile Sucevei, la bunica. Aici m-am obișnuit eu cu frumusețea locurilor și a oamenilor simpli, iar această frumusețe o port cu mine în inimă, încă din copilărie.
I-am cunoscut pe Ștefan cel Mare și Mihai Viteazu din poveștile mamei și ale bunicii, din istoria fiecărei biserici pe care am vizitat-o. Mama și bunica îi iubeau amândouă pe Ștefan cel Mare și Mihai Viteazu, pe Creangă și Eminescu, dar și pe Păstorel sau Ionel Teodoreanu, cu al său ”La Medeleni”. Nici nu mai știu când am început să-i iubesc și eu, dar asta s-a întâmplat aproape firesc. Așa cum m-am îndrăgostit de albastrul de Voroneț, roșul pătrunzător de la Mănăstirea Humor sau verdele smarald de la Mănăstirea Sucevița.
Iar toate aceste lucruri minunate erau la mine, acasă, mă născusem în mijlocul lor, erau universul meu. Când am crescut, am început să iubesc oamenii, așa cum îi iubea mama: să văd în sufletul lor, dincolo de aparențe, să-i cunosc, să le știu aspirațiile, realizările, munca dârză, bunătatea și umorul lor extraordinar. Oamenii din jurul meu erau simpli, dar puternici, inventivi, talentați și plini de viață. Aveau un talent să treacă peste toate lucrurile grele, nefericite, și să ”râdă la soare” chiar și atunci când le era mai greu. Și pentru asta i-am iubit, pentru că semănau cu mama mea.
Mai târziu, de câte ori îmi era greu, îmi reveneau în minte cuvintele mamei: ”Din pământul ăsta îți tragi puterea”. Atunci, de oriunde eram, știam un singur lucru: trebuie să ajung acasă, să fiu cât mai aproape de pământul din care îmi trăgeam puterea.
Iar pământul acesta este ACASĂ. Pentru că ACASĂ este România!
