Andreea Dancinescu este una din cei trei la sută dintre ieșeni care s-a născut altfel și are o dizabilitate. Este tânără și ambițioasă, cu o licență în psihologie, așa că luptă pentru drepturile persoanelor cu dizabilități și a ajuns să fie activistă și ambasador al acestora atât la București, cât și la Bruxelles. Zi de zi este nevoită să se ajute în mersul prin casă sau în stradă cu un suport pe roți pe care îl împinge. Iașul însă nu este un oraș foarte prietenos cu persoanele aflate în situația Andreei pentru că, mai ales pe timp de iarnă îi vine greu să se deplaseze pe străzile orașului fără trotuare adaptate și fără un transport comod și pentru ea. Chiar dacă cu greu, am reușit să o convingem să ne spună cu ce se deplasează prin oraș. A recunoscut că trebuie să apeleze la firmele de taxi și la ajutorul mamei pentru a ajunge la o întâlnire sau un eveniment în Iași.
”Mă deplasez cu taxi. Sunt nevoită să apelez la firmele de taxi. Nu este facil pentru mine transportul public din Iași. Situația s-a mai îmbunătățit. Dar vrem să nu mai fim puși în situația ingrată în care ni se spune că nu găsesc cheia, sau că sunt utilaje care nu sunt conforme. Știu că s-au făcut îmbunătățiri pe această parte, dar dorim să ajungem încet așa cum sunt celelalte țări europene, să fie o incluziune reală pentru că noi suntem parte din comunitate. Nu suntem parte din comunitate doar de Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilități, suntem cetățeni ai acestei comunități și locuim și circulăm în orașul nostru și vrem să luăm parte la deciziile care se iau”, ne spune Andreea.
Tânăra recunoaște că în ultimii cinci ani lucrurile s-au mai îmbunătățit în comunicarea cu autoritățile, însă cea mai mare provocare a celor care sunt ca ea rămâne o mobilitate redusă prin oraș, care devine și cel mai mare obstacol în a putea să se integreze mai ușor la un loc de muncă sau să ia parte la viața comunității.
”Lucrurile s-au mai îmbunătățit. Este deschidere mai multă pe partea asta, dar ne dorim mai mult ca decidenții să-și exerseze capacitatea de a empatiza cu persoanele cu dizabilități, iar problematica persoanelor cu dizabilități să fie îmbunătățită cu adevărat, pentru că nu înseamnă că dacă reușim să facem pentru un anumit sector de persoane cu dizabilități am rezolvat totul. Problematica persoanelor cu dizabilități este zi de zi, este o problemă pregnantă, reală, pornind de la partea de accesibilizare și terminând cu partea de includerea pe piața forței de muncă. Sunt probleme cu care persoanele cu dizabilități se întâlnesc pas cu pas și ne dorim să trăim într-o societate inclusivă. Cea mai mare provocare este partea de accesibilizare unde pot să spun că am mai întâlnit deschidere de la decidenți, dar dorim să atragem atenția despre importanța accesibilizării și despre importanța creării conforme a rampelor care nu ajută doar grupul de persoane cu dizabilități, ci ajută și alte categorii de persoane”, ne explică Andreea.
Şi Andrei s-a născut altfel
Un alt exemplu de curaj și ambiție de a deveni parte integrată în comunitate este Andrei. Recunoaște că l-au ajutat foarte mult familia și prietenii, dar și oamenii pe care i-a întâlnit în cale. Acum muncește asistent financiar la Fundația Alături de Voi România, dar are o licență la Universitatea Tehnică din Iași. Andrei vrea să fie auzit de autorități și comunitate într-un mod constructiv.
”Încă de mic copil am avut parte de susținerea părinților. Sută la sută au fost alături de mine și fizic și moral. Și cel mai important am întâlnit și oameni care m-au îndrumat cumva pe drumul pe care am ales să merg. E simplu să spui din capul locului că suntem persoane cu dizabilități și nimeni nu mă înțelege și nimeni nu mă acceptă și nu mă ajută. E un pic mai diferit dacă începi să-ți pui altfel problema. Ce pot eu să fac ca cei din jurul meu să mă ajute și ajutorul pe care ei mi-l oferă să fie chiar benefic pentru mine”, ne spune Andrei.
Tânărul vrea să creadă că azi, în România, nu mai ești discriminat pentru că ești o persoană cu dizabilități, totuși recunoaște că uneori se mai întâmplă asemenea situații, doar că el alege să treacă peste ele.
”Aș vrea să cred că nu mai sunt discriminat în România pentru că sunt o persoană cu dizabilități, dar mai sunt situații. Poate mai rare, dar există și atunci. E alegerea noastră dacă stăm să ne raportăm la ele sau dacă trecem peste ele cu ușurință. E foarte important ca persoana cu dizabilități să fie înconjurată de oameni care într-adevăr să își dorească să o susțină și să poată face lucrul acesta. Nu e important doar să vrei, ci și să faci ceva în sensul ăsta”, împarte cu noi optimismul său Andrei.
Situația altor persoane cu dizabilități din Iași îi este cunoscută și Andrei crede că statul ar trebui să se implice mai mult și să ajute familiile.
”Nu toate persoanele cu dizabilități care se nasc în România au șansa să aibă o familie care să poată să îi susțină material, moral, financiar. Și cred că aici statul ar trebui să intervină în sensul că ar trebui făcute programe sociale prin care părinții care sunt în astfel de situații să fie susținuți, să fie instruiți, pentru că și pentru un părinte e foarte dificil să afle că al lui copil are o dizabilitate mai mică sau mai mare pentru că oricât de mică ar fi dizabilitatea tot este o traumă și trauma asta se va perpetua în timp dacă ea nu este ajutată prin programe psihologice, psihoterapeutice. Cred că ăsta ar fi primul pas. Copii care se nasc în astfel de familii, statul să îi ajute prin tot felul de programe sociale prin care să îi determine pe acei părinți să creadă în copiii lor și să-i includă în sistemul public de învățământ. Să îi ajute pe tinerii care reușesc să termine o școală profesională, un liceu sau o facultate să se angajeze. Nu e ușor, dar nu e imposibil”, ne explică Andrei.
Incluziunea, mai mult pe hârtie…
De altfel, Andrei crede că persoanele care ajung să ia decizii azi în România încep să îi vadă, însă e încă mult de muncă la implementarea legilor și convențiilor pe care le avem adoptate pe hârtie.
”Legat de autoritățile locale și centrale, acum suntem văzuți poate mai bine ca acum 5-10 ani. Dar încă suntem la stadiul ”Hai, veniți la mine. Te-am auzit, te-am ascultat, dar te sun eu.” Și poate cererea ta, dosarul tău va ajunge să sfârșească într-un dulap uitat. Încă nu avem implementat în sistemul central sau local ideea că uite trebuie să facem ceva. Și există legi care protejează sau ar trebui să protejeze persoanele cu dizabilități, dar cu siguranță mai e foarte mult de lucrat la ele. Din păcate, ritmul cu care se lucrează la aceste legi este unul foarte scăzut și cred că asta nu este în favoarea niciunei părți. Nici a noastră, nici a autorităților. Vorbim de un deficit de personal pe piața muncii și din păcate noi, acele persoane cu dizabilități care am putea să dăm o mână de ajutor, nu suntem susținute să ajungem într-un loc de muncă care să ne permită să ne arătăm adevărata valoare”, spune Andrei despre relația pe care a avut-o în ultima perioadă cu decidenții.
Deci pe hârtie stăm foarte bine la capitolul incluziunii în comunitate a persoanelor cu dizabilități. Avem strategii, avem convenții, avem legislație. Angela Achiței, președintele Fundației Alături de Voi România, care lucrează de 15 ani în domeniul serviciilor sociale pentru persoanele cu dizabilități spune că aplicarea și viziunea sunt problema cea mai mare pe care o avem în acest moment în România. Ea crede că România are două direcții legat de persoanele cu dizabilități: ori îi ținem asistați sociali și în zona de dependență de prestații sociale, care oricum nu le îmbunătățește nivelul de trai, fie îi ducem în zona de ocupare, iar aici trebuie investit în educație, în accesibilitate, în tot ce înseamnă politică publică pentru creșterea nivelului de trai.
”Sunt persoane care au niște nevoi și au niște drepturi ca orice cetățean în România. Din păcate în cazul persoanelor cu dizabilități vorbim de o paletă de nevoi sociale, de ocupare, de integrare socială, dar de prea puține soluții pentru aceste persoane și vedem că în continuare aceste persoane au bariere în ceea ce privește accesarea serviciilor medicale și a serviciilor sociale, și de educație, și de ocupare. Din păcate multe persoane nu sunt vizibile. Dar nu sunt vizibile nu pentru că nu ar exista, ci pentru că nu avem accesibilități. Dacă ne uităm în jurul nostru vedem foarte multe blocuri care nu au nici lift, nu au nici rampă, instituții publice care sunt neaccesibile, inclusiv biserici în care nu pot intra persoanele cu dizabilități pentru că nu au aceste accesibilități. Prea puțin vedem locuri de muncă accesibilizate pentru persoanele cu dizabilități și la fel instituții de învățământ, fie că vorbim de primar, gimnazial, facultate, de integrare practic în această educație, avem o mare problemă. De aceea aceste persoane deseori nu le vedem pentru că pur și simplu nu pot ieși din casele lor și nu au acces la serviciile din comunitate”, ne explică Angela Achiței.
Nu au acces la locuri de muncă
Până acum România a făcut prea puțin pentru a ajuta persoanele cu dizabilități să devină parte integrată a comunității.
”Dacă ne raportăm la statisticile europene și la exemplele de bună practică, până la urmă la ceea ce se întâmplă în alte state, o să constatăm cu regret că România este pe ultimul loc. Dacă ne uităm la statisticile de ocupare vedem că e cea mai mică rată de angajare, de 7,25% în condițiile în care media este 45-50 la sută în țările dezvoltate din Uniunea Europeană. Dacă ne uităm la sistemul de educație vedem și acolo că iarăși rata de abandon școlar este cea mai mare în rândul copiilor cu dizabilități, deci avem un număr de copii foarte mic care reușesc să finalizeze opt clase și să meargă la liceu și la facultate. Dacă ne uităm la partea medicală o să vedem că foarte multe persoane cu dizabilități nu au acces la toate tipurile de servicii medicale necesare și mai ales la cele de reabilitare, cele de adaptare fie pentru a accesa piața muncii, fie pentru a avea pur și simplu un nivel de trai mai bun. Sunt multe probleme legate și de încălcarea drepturilor, deseori auzim în spațiul public că nu mai sunt bani pentru plata asistenților personali ai persoanelor cu dizabilități, chiar și acum se intervine în forță pentru a găsi o soluție pentru plata acestor salarii pentru că ne apropiem de final de an și avem aceste sincope fie în plata asistenților personali, fie în asigurarea tratamentului gratuit pentru aceste persoane. Aceste lucruri n-ar trebui să se întâmple într-o țară civilizată, într-o țară care este în UE”, conchide președintele Fundației Alături de Voi România.
