O asemenea clauză poate fi prevăzută doar în convenţii care privesc drepturi asupra cărora părţile pot dispune. Validitatea acestei clauze este independentă de validitatea contractului în care este inserată, ea operând chiar şi în ipoteza în care respectivul contract ar fi nul.
Reglementarea contractelor comerciale este aplicabilă nu numai în cazul contractelor încheiate între comercianţi ci şi între comercianţi şi terţe persoane fizice. Întrucât sunt contracte ce vizează profitul, prin încheierea şi derularea lor comercianţii săvârşesc fapte obiective de comerţ.
Contractele comerciale indiferent de obiectul lor, fie ca sunt de vânzare-cumpărare, închiriere, mandat, leasing etc., sunt contracte sinalagmatice, deoarece prin încheierea lor iau naştere obligaţii reciproce între părţile contractante.
Majoritatea contractelor comerciale sunt contracte cu titlu oneros, în sensul că toate părţile contractante urmăresc un interes patrimonial, o parte contractantă primind un preţ ca un contra-echivalent al prestaţiei sale iar cealaltă parte contractantă primeşte bunul, respectiv prestaţia sau orice alt echivalent în funcţie de clauzele stipulate de către co-contractanţi.
De cele mai multe ori se întâmplă ca la încheierea contractelor sa existe raporturi comerciale deja existente iar încheierea unui nou contract are deja un caracter intuitu personae. Însă nu întotdeauna se întâmplă ca cei ce încheie raporturi juridice comerciale obligându-se la prestaţii şi contraprestaţii în baza contractelor comerciale, să cunoască comerciantul sau persoana fizică cu care a stabilit raporturi comerciale.
În aceste condiţii, comercianţii recurg la clauze contractuale prin care stipulează cu exactitate întinderea obligaţiilor asumate de către fiecare parte contractantă,stabilind reguli, termene, sancţiuni şi chiar modalităţi de interpretare a contractelor.
Părţile contractante, în speţă comercianţi, conştienţi de faptul ca legea părţilor este contractul, prin clauze speciale, investesc (pentru soluţionarea litigiilor privind interpretarea, sancţionarea pentru neîndeplinire obligaţiilor asumate sau chiar încetarea contractului) instanţele de judecată sau tribunalele arbitrare competente teritorial şi material.
În baza acestui principiu al „legii părţilor”, comercianţii pot insera o clauză de mediere în contractele comerciale, cu privire la soluţionarea litigiilor apărute în derularea contactelor, atât pentru obligaţiile deja respectate cât şi pentru cele viitoare.
Avantajele acestei clauze derivă din faptul că medierea nu stabileşte o arie de competenţă materială sau teritorială ca în cazul instanţei sau tribunalului arbitrar, unde legea stabileşte clar şi fără echivoc cine are competenţă în soluţionarea litigiului apărut.
Procedura medierii, prin mediatorul care o aplică, nu este ţinută de o arie de competenţă teritorială şi materială, singura condiţie fiind ca mediatorul să-și desfăşoare activitatea în condiţiile Legii 192/2006 cu privire la autorizare şi funcţionare.
Dacă în contractul comercial părţile nu au stipulat expres procedura medierii ca modalitate de soluţionare a litigiilor, nu există nici un impediment legal sau procedural pentru a apela în continuare la mediere.
La polul opus,chiar dacă în contract există clauze clare cu privire la instituţia competentă cu soluţionarea litigiilor (instanţă, arbitraj etc.), părţile de comun acord pot apela la mediere înainte de a se adresa uneia dintre aceste instituţii.
Un alt avantaj al clauzei de mediere este acela că permite părţilor să păstreze confidenţialitatea atât asupra litigiilor apărute cât şi asupra înţelegerii la care s-a ajuns prin procedura de mediere.
Confidenţialitatea procedurii de mediere, asigurată atât de principiile medierii cât şi de clauza contractuală,păstrează imaginea comerciantului care nu şi-a respectat întocmai obligaţiile contractuale asumate.
Medierea dă posibilitatea comercianţilor să se pună de acord cu privire la întinderea drepturilor şi obligaţiilor asumate prin contract, a obligaţiilor deja îndeplinite precum şi asupra îndeplinirii celor viitoare.
Prin procedura medierii, dat fiind scopul şi natura comercială a contractului (obţinerea de profit cât mai rapid), comercianţii economisesc timp şi bani iar soluţia la care se ajunge este bazată pe interesele şi nevoile mediate şi imediate. Acordul de mediere poate fi pus în executare de către părți imediat, fără a mai fi nevoie în prealabil de investire a acestuia cu formulă executorie.
Timpul foarte scurt necesar procedurii de mediere pentru ajungere la o înţelegere trainică,dă posibilitatea comercianţilor să se concentreze pe ceea ce-i interesează cu adevărat şi anume pe reluarea activităţii economice.
Datorită principiului autodeterminării, prin faptul că înţelegerea aparţine în integralitate părţilor fiind bazată pe interesele şi nevoile părţilor şi nu doar pe drepturile lor legale, acestea păstrează controlul înţelegerii pe tot parcursul procesului de mediere, soluţia fiind negociată şi unanim acceptată. Medierea dă posibilitatea comercianţilor să păstreze bunele relaţii comerciale deja existente şi uneori dă naştere altora noi.
Chiar dacă prin mediere nu se ajunge la o înţelegere, nu există nici o sancţiune sau o consecinţă juridică, părţile având posibilitatea ca în continuare să apeleze pentru soluţionarea litigiului la instanţa de judecată sau arbitraj.
Singura obligaţie ce incubă părţilor în caz de neînţelegere este aceea de a păstra confidenţialitatea informaţiilor dezvăluite în timpul medierii.
Maria Păduraru
