Fiecare avem casa noastră virtuală – pagina de facebook, amenajată cu informații mai sumare sau mai detaliate despre cine, ce suntem, ce ne place. Tapetate cu sute de amintiri și dovezi ale vieții noastre reale sau photoshopate, casa facebook trebuie să fie primitoare, mijloc și loc de socializare. Cum ar intra altfel prietenii în ea cu like-urile ce ne confirmă nouă cât de frumoasă este și căt de frumoși suntem noi în ea. Mă refer aici la mine, la tine cel pentru care social media este exact asta, un mijloc de comunicare, nu o sursă de bani.
În casa noastră virtuală intrăm de fiecare dată când vrem să evadăm din cotidian, ne-am plictisit, mai povestim ce-am făcut cu prietenii, suntem spectatori ai poveștilor celorlalți, descrise în imagini și cuvinte. Omul, ființă socială, simte nevoia de interacțiune zilnic. Dar oare realizăm că sunt povești? Aproape ca acelea pe care le citim piticilor noștri la culcare? Singura diferență ar fi că personajele alea fantastice au căpătat alte valențe. Cartea „Animalul povestitor” a lui Jonathan Gottschall vorbește despre nevoia noastră de a crea povești, homo fictus. Este un lucru absolut normal, povestea este modul prin care încercăm să ne rescriem propria existență. Realizăm că pe rețelele de socializare noi creăm povești despre noi, ne poziționăm într-un anumit fel pentru că dă bine, pentru că îî place cuiva sau atrage atenția cui ne dorim noi. Și atrage, da, like-uri și alte emoticoane pe care prietenii ni le oferă, uneori imediat, alteori după lungi așteptări, câteodată niciodată… Avizi în căutarea de povești uităm să mai trăim. Alegem surogat pentru acțiunea nemediată și vrem validarea ei prin like-uri și alte emoticone atât de la îndemână. Dar sunt ele conectate la suflet? De ce? Noi le așteptăm, dacă le avem și se înmulțesc ne înseninează ziua, iar dacă nu sunt ne-o strică pentru că nu sunt niciodată suficiente.
Ce spun psihologii
Psihologul terapeut, Oana Dănilă, lector la Universitatea Alexandru Ioan Cuza, spune că” rețelele de socializare au adus o interconectare mai rapidă, aparent a crescut accesabilitatea (pot da de oricine, la orice oră), ba mai mult au încercat disponibilitatea emoțională prin îmbunătăţirea emoticoanelor dându-ne posibilitatea să nuanțăm mesajele.” Așteptăm emoțiile interlocutorilor sau martorilor expunerii noastre, emoții despre care nu știm dacă sunt confirmate de realitate dar pe care noi le validăm.
Ce facem noi de fapt? Trăim pentru alții? Un like înseamnă că suntem bine, lipsa lui ne face să gândim, oare nu am arătat cum trebuie, oare nu am spus ce trebuie? Un șir de îndoieli cu privire la noi înșine. „Crescând accesibiltatea și disponibilitatea se compromite încrederea că pot conta pe tine zi și noapte”, spune psiho-terapeutul Oana Dănilă. Faptul că dau de tine on line nu înseamnă că ești disponibil pentru mine, că-mi răspunzi nu înseamnă că îmi este de-ajuns, că pot conta pe tine, iar aceste nevoi nu pot fi satisfăcute în mediul online dar ne mulțumim cu frânturi. Ceea ce căutăm noi pe rețelele de socializare găsim doar in viața reală, în interacțiunea directă dintre noi. „Contactul nemediat care ar face conectarea autentică ar pune în funcțiune neuronii în oglindă, cu care citesc prin ce treci, și în baza cărora pot fi empatic.”
În absența interacțiunilor directe ne păcălim cu doze mici, cu surogat de interconectare, care pe moment ni se pare suficient. În spatele ecranului suntem ce vrem noi să fim, fără să dăm socoteală, nu suntem datori nimănui cu nimic deci nu trebuie să ne asumăm responsabilități până la capăt și totuși așteptări avem pentru că trăim acolo. Viața reală ajunge să fie neglijată, e neimportantă, nesatisfăcătoare și vine cu acel sentiment de singurătate într-un mediu așa zis plin de prieteni.
Putem vorbi de supradoza inclusiv în această situație. Pericolul constă în faptul că putem simți puternice sentimente de înstrăinare (nu ne mai pasă, de sevraj, de insatisfacție si ajungem să nu ne mai adaptăm și atunci e nevoie de un psihoterapeut.
Știm riscurile. Ne oprim? Cu siguranță nu. Dar de această dată putem conștientiza la ce ne supunem, vom încerca să punem limite sănătoase și vom avea mai mari șanse să ne întoarcem la viața reală. Poate nu se moare din asta dar e viața noastră, aceea, una pe care o avem. Merită să o trăim cu adevărat, nu din taste!
