Ce face un copil? Un copil pe care Dumnezeu l-a făcut diferit? Cum reușește el să înfrunte lumea? Lumea în care, copii ca și el, îi vorbesc urât, râd de el și-l batjocoresc, doar pentru că e diferit pentru ei le-a fost arătat de părinți că înseamnă de neacceptat.
În această situație s-a regăsit copilul din Australia cu diagnostic de nanism. Este diferit, iar ca el sunt atâția copii în lume. Cazuri ca el sunt şi la Iaşi.
Diferit… ieri
Andrei Luță, este un tânăr care are aceeași afecțiune…nanism, în termeni populari, el este pitic. Afecțiunea l-a făcut să se oprească din creștere la 137 de centimetri, dar nu l-a oprit din visat, din a-și face planuri mari și din a le realiza. A ales să culeagă sinonimul care i-a convenit din șirul de sinonime al cuvântului diferit și a ales „deosebit” și crede în el cu toată ființa sa. Adultul Andrei se uită cu nostalgie la copilul Andrei și se bucură pentru el, că nu trăiește timpurile de astăzi. „Când eram eu în școală, spre bucuria mea nu am avut parte de rele tratamente, de comportament diferit. Colegii mei m-au considerat un exemplu, un om bun. Am fost înconjurat de o mulțime de prieteni, ei veneau la mine și îmi cereau să ne împrietenim, îmi spuneau, hai să ne vedem, hai să mergem acolo ”, îşi aduce aminte cu bucurie Andrei.
Când a început să realizeze că lucrurile stau puțin diferit în privința lui, mai ales ca are o soră geamănă și un frate „normali” conform standardelor, am zice, familia a fost necondiționat lângă el. I-au explicat așa cum au putut să explice unui copil ce se întâmplă, de ce nu mai crește, însă cu seninătate și fericire, pe care el, Andrei, le-a preluat. „ Vezi că tu nu ai să crești, dar ai două mâini, două picioare și contează că te-ai născut sănătos. Mereu m-au încurajat, deși am frați normali, am fost mereu răsfățatul casei”, spune Andrei. Răsfățat s-a simțit și în relația cu ceilalți din afara clasei. La școală era dat ca exemplu, iar copiii își doreau prietenia lui. Andrei crede că l-a ajutat și felul său de a fi. „Eu sunt o fire deschisă și veselă, comunicativ și natural, cred eu. Nu am încercat să fiu pe placul cuiva, să fac eforturi în sensul acesta. Discuții am mai avut, la școală am mai fost muștruluit, m-am mai certat, dar nu m-am gândit vreodată că înălțimea mea îi face pe alții să îmi zică una sau alta, pentru că niciodată nu au zis ceva jignitor la adresa mea”, spune Andrei. Acesta a simțit mereu sprijinul părinților. Știa că orice s-ar întâmpla, ei găsesc mereu o cale să rezolve situaţia. Așa l-au învățat și a crezut în ei mereu, că sunt acolo pentru el.
În echipa de baschet a școlii
Provocat să se întoarcă în copilărie, Andrei își amintește amuzat dar și încântat că în liceu a făcut parte din echipa de baschet. Da, da, citiți bine! Echipa nu se alegea numai pe criterii de înălțime ci se cautau și abilități, iar Andrei reușea să se strecoare bine printre adversari.
Diferit ..azi
Pentru Andrei, azi este despre planuri, despre oameni frumoși în preajmă, despre activități care-l împlinesc. Este fericit că a primit o educație frumoasă și pentru că nu se simte diferit. Drept dovadă, nu a simțit nevoia de a lega prietenii strânse doar cu persoane cu aceeași afecțiune, pentru că nu s-a simțit dat la o parte, ci dimpotrivă, în centrul atenției, situație pe care a speculat-o cât a putut de mult. Recunoaște că, să fii copil, cu orice te face diferit de restul lumii este dificil și chiar dureros în ziua de azi. El crede însă că susținerea părinților este vitală. „Copilul trebuie să se simtă iubit necondiționat, ascultat, părintele trebuie să comunice în permanență cu el, să-l încurajeze să vorbească despre orice i se întâmplă pentru a-l ajuta să înțeleagă. De asemenea, părintele trebuie să colaboreze strâns cu cei de la școală, să știe tot ce se petrece acolo cu copilul său. Un copil care ajunge să spună vorbe pe care le aude de la un adult și care fac referire la a atenta la propria viață, este clar că a fost supus în mod repetat unor tratamente nepotrivite”, consideră Andrei.
Ce spune psihologul
Bullying-ul și discriminarea sunt fenomene care încep să fie din ce în ce mai întâlnite în România. Chiar dacă de multe ori bullyng-ul pare că nu există, pentru că multe instituții nu-i dau importanță, acesta apare și este mai mereu întâlnit în școli, pe stradă, în instituții și de ce nu, chiar în familie. Din cauza indiferenței cu care este tratat fenomenul, uneori chiar și de părinți, sau nedepistat la timp, bullying-ul poate lăsa traume și urme ireversibile asupra adaptării copilului în societate. „Școala este „a doua casă „, unde copiii primesc lecții de viață și unde învață noi concepte ca empatia, acceptarea, înțelegerea dar de asemenea învață și iau contact cu rușinea, respingerea, discriminarea, excluderea și frica. În mare parte lucrurile negative au impact mare asupra lor și acoperă emoțiile pozitive și potențialul lor”, spune psihoterapeutul Ara Grigoraş.
Ce determină fenomenul?
Primul factor și cel mai important care conduce la un astfel de fenomen este legat de mediul familial și de ceea ce văd copiii acasă, la părinți, la adulții din preajma lor.
„Ca și recomandări și soluții de combatere ar fi schimbarea de mentalitate de la o vârstă mică dar și o formă de psihoeducație a adulților. Copiii ar trebui încurajați să împărtășească experiențele de bullying cu adulți de încredere și de asemenea să se creeze oportunități pentru ca ei să-și împărtășească îngrijorările, anxietățile și să creeze singuri soluțiile”, mai explică psihoterapeutul.
Totuși bullyingul este un fenomen determinat de mai mulți factori. Este nevoie să ne adresăm către toți factorii care contribuie la problemă și ne referim aici la profesori, părinți, copii, psihologi.
Andrei Luță este marele om mic, am putea spune. Bagajul de cunoștințe, de emoții, grija celor dragi îl fac deosebit. El este exemplul că se poate. Cu siguranță nu a reușit singur. A fost o luptă, dar cei din jurul lui nu l-au făcut nicio secundă să simtă asta pentru că au fost acolo, necondiționat. „Am luptat mereu să-mi ating scopul și continui să fac asta. Eu nu mi-am pus niciodată problema că aș fi discriminat sau jignit. Eu nu m-am simțit niciodată al nimănui. Poate dacă nu eram suficient de băgat în seamă, poate ajungeam și eu să dezvolt o neîncredere vis a vis de mine. Cred ca e importantă comunicarea iar cei din jur, atunci când ești mic și încă nu realizezi viața cu tot cu farmecul dar și neajunsurile ei, trebuie să te sprijine fără încetare”, încheie Andrei Luţă.
