Își dedică întreaga viață alături de cadrele medicale pentru a-i scăpa de suferințe pe cei bolnavi. A plâns alături de ei și a reușit să le aducă întotdeauna speranța în suflet. Un interviu în exclusivitate cu preotul care de 18 ani de zile este duhovnicul bolnavilor, dar și al medicilor de la Spitalul de Neurochirurgie din Iași. Cum este să fii preot într-o unitate medicală, să fii în prima linie cu medicii, dar și să salvezi sufletele pline de suferințe ale bolnavilor ne povestește părintele Adrian Chelaru, îngerul păzitor al pacienților, dar și al medicilor de la Spitalul de Neurochirurgie din Iași.
Cum ați resimțit această perioadă?
Adrian Chelaru, preot capela Spitalului de Neurochirurgie Iași: Ca preot de spital, părinte și om de familie, am traversat această perioadă – care încă nu s-a încheiat – gândind viața noastră în Biserică și în familia socială ca pe o corabie ce străbate o furtună năprasnică, într-o noapte atât de neagră încât ajungi să te poți bucura și de un fulger, pentru că luminează calea și vezi încotro să o iei. Pe puntea acelei corăbii e Dumnezeu, precum odinioară Mântuitorul când, pe Marea Galileii, l-a învățat pe Petru să meargă pe valuri. A fost cumplit privind cum Bisericile oftează de dorul enoriașilor, al vieții liturgice normale. Mi-am cultivat răbdarea și am înțeles, mai mult ca niciodată, că oamenii au nevoie de suportul nostru moral, material, duhovnicesc. Până la Sfintele Paști a fost o scară dureroasă spre înțelepțire, apoi a venit Lumina întremătoare a Învierii, liniștea ei, blândețea. ,,Slavă Domnului pentru toate!’’ Au fost cuvintele ce au pecetluit buzele sfântului Ioan Hristostom, sunt și cuvintele care ne îmbărbătează.
De când au intervenit restricțiile, cum ați procedat cu enoriașii, dar și cum v-ați luat măsuri de siguranță?
Adrian Chelaru, preot capela Spitalului de Neurochirurgie Iași: Cu cât restricțiile au fost mai aspre, am asistat la o cerință, aproape dureroasă a suportului duhovnicesc al oamenilor care veneau la Capelă, am convorbit cu ei aproape zilnic, fie că ei m-au sunat, fie că i-am sunat, mai ales persoanele în vârstă. Am folosit toate mijloacele tehnice pentru a menține legătura cu ei, simțind că unii chiar au nevoie de susținere, alții au solicitat să fie spovediți și împărtășiți la domiciliu. Am avut grijă atât de oamenii cu care intram în contact ca preot și duhovnic, cât și acasă, față de familie. Fiecare dintre noi l-a înțeles pe celălalt, a fost chiar o vreme când am avut în portbagajul mașinii o sacoșă cu haine de schimb, în cazul în care s-ar fi închis spitalul. Am comunicat atunci familiei că locul meu e lângă echipa medicală din spital, de colegii din compartimentul medical – medici, asistenți, infirmieri, lângă bolnavi, în măsura în care conducerea medicală a apreciat că pot fi prezent la patul pacienților fără a fi expus îmbolnăvirii. Am asistat la eforturile titanice ale celor pe care îi știu de aproape 20 de ani. I-am auzit uneori strigând cu disperare, alteori răsuflând ușurați că lucrurile s-au calmat, i-am văzut pe oameni foarte preocupați de soarta familiilor. Au fost și situații în care am plâns, în taină, departe de ochii celor apropiați, când am aflat că mama unor copii care îmi erau printre cei mai simpatici enoriași, a fost obligată să se autoizoleze pentru a-i proteja pe copii, vorbeau zilnic prin mesaje, copiii răbdători ascultau cu atenție toate explicațiile și apoi, când părea că au înțeles, îți înmuiau genunchii inimii spunând: Și acum, când vii acasă?Mami, te rog să nu mori! Desigur, măștile și mănușile nu au lipsit. Sectorul unde se află Capela a și fost separat de restul tronsoanelor spitalului pentru a evita intrarea în contact cu suspecții și confirmații cu covid-19. M-am bucurat în schimb, foarte mult de faptul că am fost lăsat să slujesc fără întrerupere, nu a existat duminică sau sărbătoare, de fapt, zi în care să nu fiu în altar, lângă Crucea lui Hristos pentru toți cei care m-au rugat să mă rog pentru ei. Au fost și momente în care solitudinea a deschis izvorul lacrimilor, dar în toate aceste încercări e o treaptă spre rai. Dezinfectanții și măsurile obișnuite și excepționale de protecție au fost respectate. Lucrez de mult timp între medici și primul lucru, esențial într-o instituție medicală este să îi lași pe medici să își facă datoria. Uneori, fără multe cuvinte. Au încercat să ne protejeze, am încercat să îi protejăm și să ne rugăm ca această încercare furtunoasă să ne aducă la liman mai blânzi, mai puternici, mai umani, mai înțelegători. Aici era ca pe front și înainte de pandemie. E un spital greu, mare, complex, cu o cazuistică medicală foarte vastă.
Ce lecții ar trebui să învățăm din această criză?
Adrian Chelaru, preot capela Spitalului de Neurochirurgie Iași: Că Dumnezeu ne oferă o șansă în fiecare zi pentru a face un bine: unii în sala de operații, alții la triaj ori la UPU, alții cumpărând o pâine unui bătrân singur, alții veghind temele copiilor online, alții prin rugăciune, un cuvânt bun, luând-o de la capăt și învățând din greșeli. Nu suntem perfecți, suntem perfectibili. Și că fără iubire nu putem rezista. Suntem mândri de multe lucruri văzute în această perioadă: puterea de a răbda atunci când cuvintele altora rănesc. Și am înțeles ce importantă casă e pentru noi Biserica. Stând în izolare, omul a fost redus aproape la gesturile banale ale supraviețuirii. Mulți au aprins candela din cei ce poate nu au aprins-o niciodată, alții au început să se roage, alții au simțit nevoia să contribuie la ieșirea din criză. Fiecare a ieșit cu ceea ce avea în interior. Era și este o vreme a coeziunii, nu a dezbinării. Și am realizat încă o dată că viața e un dar dumnezeiesc, incomensurabil.
Ați intrat în contact cu bolnavi infectați cu virusul COVID-19? Ce v-au mărturisit aceștia?
Adrian Chelaru, preot capela Spitalului de Neurochirurgie Iași: În primul rând, oamenii au fost extrem de onești și au recunoscut chiar și suspiciunea de a fi infectați, și au evitat orice formă de contaminare. În acele situații, am vorbit îndelung la telefon sau prin mesaje pentru a-i întări sufletește. Se gândeau la copii, la părinți, la familie. Se simțea o atmosferă grea, apăsătoare, de responsabilitate. Dorul de copii a fost mereu firul roșu de mătase al durerii. Așteptarea, neliniștea, anxietatea specifică confruntării cu un inamic invizibil a trezit în mulți dureri până la măduvă. I-am ascultat, i-am îmbărbătat, i-am omenit prin cuvânt, am ținut legătura și cu cei rămași acasă, în familie. Am navigat între ambele maluri. În fiecare zi am spus ca suntem mai aproape de vindecare. I-am pomenit la Sfântul Altar în rugăciuni și i-am purtat pe fiecare în gând ori de câte ori am ridicat ochii spre cer. Știam că de acolo ne vine speranța și izbăvirea.
Cât de emoționant este să ai enoriași bolnavi?
Adrian Chelaru, preot capela Spitalului de Neurochirurgie Iași: Lucrând într-un spital cu profil de neurochirurgie, comunitatea Capelei noastre e una complexă, specifică, aproape că nu există pacient internat care să nu fi venit să își exprime temerile, neliniștile, nădejdea de vindecare înaintea operației. Unii au plecat fericiți, recuperați, încrezători în viitor. Alții, au trecut lin dincolo, dându-ne adevărate lecții de demnitate în fața bolii și a morții. Unii s-au dovedit copleșiți și țipătul lor de spaimă s-a înfipt ca o săgeata în memoria mea, pomenindu-i printre cei adormiți. E o lume aparte, lumea spitalului. Aici e un leagăn al suferinței, indiferent de anotimp. Aici în fiecare vindecare e o Înviere. Aici fiecare copil care-și recuperează vederea sau anii e un pui pentru care vine Moș Crăciun. Sărbătorile noastre sunt și victorii medicale. Avem un calendar special în care comemorăm medicii și asistenții care au lucrat și acum dau lecții de chirurgie îngerilor, din lumea de dincolo, oameni care au sacrificat mult, uneori propriile vieți și le-au scris pe o filă a unei agende de spital, așa cum în Biserică există Paterice. Îmi amintesc de un dialog al unei doctorițe cu părintele Justin Pârvu, venit la Spitalul nostru pentru Sf. Maslu:Părinte, începuse doamna doctor care ieșise din garda de noapte, noi nu reușim întotdeauna să postim, cum să facem? și părintele, mângâindu-i fruntea obosită cu ochii lui senini i-a răspuns simplu: Voi sunteți mântuiți demult! Eram doar un martor al acestor cuvinte. Iată medicii care duc o viață în slujba aproapelui, au toate șansele să dea răspunsuri bune și la examenele de aici, și la examenele veșniciei. Asta nu înseamnă că nu ne recunoaștem cu toții limitele, suntem mai conștienți ca oricând că ele există. Frumos dar de sus primim de fiecare dată când cineva, care nu avea șanse să se recupereze, revine la control spunând: M-am vindecat și mulțumesc lui Dumnezeu și medicilor pentru asta!
Cum este să fii preot într-o unitate medicală unde oamenii sunt în suferință?
Adrian Chelaru, preot capela Spitalului de Neurochirurgie Iași: Ca pe meterezele unei cetăți unde ești veșnic de strajă: de obicei, drumul spre sala de raport e prin fața Capelei. Toate zilele încep, cu schimbul de ștafetă între zi și noapte, dialogul dinamic între cei ce decid să participe la actul medical. Unii dintre medici își încep programul operator sau de consultații cu o închinăciune la icoanele din Capelă, aprind o lumânare, cer binecuvântare. Am ajuns să îi cunosc din priviri, am toată admirația și respectul pentru cel ce poartă halatul alb al elocinței medicale, acești brutari ai sănătății noastre, acești profesori tăcuți care despart răul cu un bisturiu pentru care au învățat mulți, poate chiar cei mai mulți ani în medicină. Neurochirurgii sunt cei care explorează fascinantul creier uman, cu complexitatea lui mirifică, misterioasă, această materie cenușie care alimentează imaginația într-un miliard de culori, gama cromatică fiind de inspirație divină. E prea multă perfecțiune în creație ca ea să fie un hazard. E prea multă organizare, complexitate aproape cibernetică, creierul uman e sofisticat, atât ca și structură, cât și funcționare. Gândurile, aceste plăsmuiri divine, și omul plin de duh sfânt, modul cum funcționează mușchii, neuronii, sinapsele, ochii, centrii gândirii, ai memoriei, ai afecțiunii. E greu să fii preot de spital, dar dacă m-aș naște încă o dată aș vrea să îmi desfășor misiunea pastorală tot printre ei.
Cum vă ajutați enoriașii? Ce relație au bolnavii cu Biserica?
Adrian Chelaru, preot capela Spitalului de Neurochirurgie Iași: Când măsurile de protecție nu restricționau accesul pe etaje sau bolnavii puteau coborî la Capelă unde participau la slujbă, ei primeau chiar și ofrande din jertfele aduse de credincioși la altar, de la dulciuri și alimente, obiecte de uz personal și sanitar de mare nevoie, cărți de rugăciune, uneori și un bănuț pentru cei nevoiași. Oamenii sunt foarte săritori aici, nu poți rămâne indiferent când în fața ta apare un semen cu capul bandajat și o perfuzie pe care o poartă după sine. E impresionant indiferent de vârstă. Te doare și pentru un copil, care nu a trăit încă decât gustul unei copilării amare de la medicamente, te doare și pentru un tânăr care ar vrea să aibă o familie, are vise, ar vrea un viitor, te doare și pentru un părinte ai cărui copii nu au pornit încă pe picioarele lor în viață, sunt la școală, te doare și pentru un bunic ce a muncit toată viața și ar vrea un an să își strângă nepoții și să-i legene, ori a căror înțelepciune, greutăți și experiență e ca o carte din care înveți. Biserica și rolul ei nu este doar de a ajuta material, ci de a sădi lumină acolo unde deznădejdea rupe legăturile cu realitatea, prin Sfintele Taine ne face părtași și casnici ai lui Dumnezeu și ai bunătăților cerești. E o legătură tainică, nu poate fi rezumată în cuvinte și nici nu e bine să se dezvelească prea mult. Ea rămâne un medicament pentru bolile care nu se văd decât cu ochiul minții. Unii bolnavi se desfac înaintea epitrahilului la spovedanie, pe alții boala îi face ermetici dar suferinzi și atunci ne amintim de cuvintele: Iubește-mă atunci când greșesc, atunci am cea mai mare nevoie. Suntem o rază de soare care străbate geamul pe care moartea ar vrea să scrie iarnă, dar credința schimbă mereu anotimpul. Pentru omul credincios, inima chiar și în agonie, poartă cunună desprinsă dintr-o veșnică primăvară.
Cum îi salvează Biserica pe bolnavi?
Adrian Chelaru, preot capela Spitalului de Neurochirurgie Iași: Un mare preot și medic spunea: trupul uneori nu e vindecabil, dar sufletul, da. Sunt boli sau traumatisme incurabile, Biserica vine ca un prieten, ca un frate, ca un părinte, ca o mamă, ascultă și dezleagă nodurile păcatelor, aduce neprețuita stare a eliberării prin spovedanie, aduce bucuria greu cuprinsă în cuvinte a Euharistiei, baia vindecătoare a purității cu care privim încercările și împăcarea cu care vorbim și trecem spre moarte. Biserica contribuie alături de actul medical la vindecarea deplină a multora. De multe din aceste salvări, Biserica refuză a vorbi din smerenie, lăsând ca plata sa să vină la sfârșit. Multe vindecări comportă un aspect tainic despre care e greu de vorbit. Tăcerile Bisericii sunt dovadă de înțelepciune, nu de vinovăție. Credința pacienților, alteori a aparținătorilor, credința noastră a scris multe istorii din lumea miracolului, pe care le-am trăit.Deși s-a mai spus, poate nu e de neglijat contribuția Bisericii Ortodoxe Române la eradicarea pandemiei prin cele peste 4 milioane de euro donați spitalelor din țară. Biserica nu este o instituție obișnuită, ea leagă suflet de suflet, pe cel bogat de cel nevoiaș, pe flămând de cel care îi poate oferi o bucată de pâine, Biserica nu se ocupă cu contabilizarea binelui, cămara sa este o vistierie a facerii de bine fără a aștepta răsplată, nu așteaptă mulțumiri, are un alt mod de a se gestiona. E o casă unde sunt bine primiți cei de care nu are nevoie nimeni, ea lupta, ca și medicina pentru a smulge din ghearele morții nu doar trupuri, ci și suflete încât bătălia e mult mai subtilă și de durată, necesită răbdare și un devotament până la sacrificiu. Nu e o meserie, ci o profesiune de credință, de fapt, e o misiune. Suntem aici în numele lui Dumnezeu pentru binefaceri și tămăduire spirituală. Chirurgul nostru este Hristos, Arhiereul și Milostivul samaritean Care S-a coborât până la noi prin Naștere, ca să ne îndumnezeiască, să ne înfieze și să ne ridice spre cer și până la cer pe noi, un pas să facem, că vine Dumnezeu 99 de pași spre mântuirea noastră.
Cât de importantă e prezența unui preot într-o unitate medicală?
Adrian Chelaru, preot capela Spitalului de Neurochirurgie Iași: Când sună telefonul la 5 dimineața sau la 23 seara: Părinte, vă rugăm, veniți la reanimare! Avem un accidentat! Atunci toate îndoielile se spulberă. Reanimarea e o antecameră a iadului și a raiului…sunt oameni care trec dincolo certați cu lumea de aici și poartă și după moarte povara neîmpăcării. Alții trec senini dar nu senili, ci împăcați că se vor reîntâlni cu Hristos, se duc cu emoție în fața Judecătorului care va evalua faptele lor bune. Alții se întorc de dincolo, din stop cardio sau din comă, ne privesc și ne redescoperă, se redescoperă, se schimbă, se apropie de Dumnezeu cu uimire și mirare…Am fost dincolo și totuși, Dumnezeu m-a lăsat încă o vreme să fac bine. Îi simt pe oameni cât de mult suferă că nu se mai pot spovedi și împărtăși cu aceeași periodicitate cum o făceau înainte de restricții. Unii au murit în această perioadă fără spovedanie, fără lumină, fără iertăciune. Asistența duhovnicească contribuie la mai grabnica recuperare și vindecare a pacienților. Medicul repară oasele, mușchii, corpul. Psihologul îl ajută pe om să se înțeleagă, iar preotul îl ajută și pe pacient, și pe medic și chiar și pe psiholog să cuprindă denecuprinsul creației dumnezeiești într-un om a cărui viață are sens și scop a fi desăvârșit, adică a gusta sănătatea absolută a bucuriei, devenind izvor de vindecare și pentru alții. Nimic mai întremător decât dialogul cu un teofor, om purtător de lumină dumnezeiască. Ne hrănesc cu liniște. Și ce prețioasă e liniștea.
Care a fost cea mai mare provocare profesională pe care viața v-a scos-o în cale? Care sunt cele mai mari provocări pentru un preot în zilele noastre?
Adrian Chelaru, preot capela Spitalului de Neurochirurgie Iași: Biserica nu duce lipsă astăzi de provocări, de la însingurarea slujbelor fără credincioși, în care ne-am simțit oarecum ca într-o celulă, izolați fizic, dar înlănțuiți și conectați, păstrând comuniunea la nivel spiritual, la nivelul conștiinței. De la Slujirea Învierii cu un cor armonios de îngeri și sub privirile întristate ale sfinților din icoane, la lupta teologică de a confirma adevărul de credință al Euharistiei. S-au purtat și s-au scuturat valuri de neîncredere în Taina Euharistiei, Biserica a răbdat, a îndurat, instanțele au cercetat și au dat verdictul: Euharistia nu îmbolnăvește. E posibil în viitor ca Biserica să se confrunte cu multe situații în care cei mai puțin trăitori și cunoscători ai vieții duhovnicești să arunce cu voie sau fără voie în Biserică. De multe ori, chiar și în cel mai înverșunat om potrivnic Bisericii e un spirit suferind, care țipă în felul lui, uneori demonic, după ajutor. Dezarmonia gândirii și simțirii, lipsa discernământului, lipsa compasiunii, semințele zavistiei, discordia sunt semne ale tumorilor sufletești, cu mult mai periculoase decât cele trupești. Trupul își încheie misiunea prin moarte, dar ulcerațiile duhovnicești supurează și sângerează și aici, și în lumea de dincolo. Poate că aducerea în fire a unui fiu risipitor e una din cele mai mari victorii ale duhovniciei. Provocările azi poartă spiritul într-o arenă în care nu înving cei mai puternici, ci cei care au credința cea mai curată. Credința neîndoielnică a copiilor. Inocența privirii spre om, stăruința în rugăciune chiar când valurile tind să acopere turlele sau pânzele corabiei. Nădăjduim. Trăim cu Hristos și în Hristos, ne încredințăm lui Hristos și murim pornind spre Hristos fără de care veșnicia nu are gust și nici lumină. El nu dă sens doar cotidianului prezent, El arcuiește veșnicia. Cum locuiau bătrânii în case fără lumină, la opaiț, așa e și aici Hristos amplifică lumina salvând spiritul, chiar și după ce luminile planetelor se vor topi.
Ce sfat credeți că ar fi cel mai important pentru un credincios?
Adrian Chelaru, preot capela Spitalului de Neurochirurgie Iași: Să nu se depărteze de Hristos și să-și asume Crucea, adică destinul. Viața e un dar în care și suferința poartă pecetea pedagogiei și e o cale spre mântuire.
Pe cine v-ați alege ca Duhovnic dintre Sfinții Părinți și de ce?
Adrian Chelaru, preot capela Spitalului de Neurochirurgie Iași: Sunt mulți Doctori ai Bisericii, Sf.Vasile cel Mare, Sf. Maxim Mărturisitorul, sunt mulți sfinți doctori fără de arginți, pictați în Capela noastră, sunt mulți sfinți care sunt grabnic ajutători ai bolnavilor: Sf. Nectarie de Eghina, Sf. Ioan Rusul patronul și ocrotitorul Capelei noastre, Sf. Efrem cel Nou, Sf. Spiridon, Sf. Haralambie, Sf.Pantelimon. Toți ne-ar copleși cu jertfa și iubirea lor pentru aproapele. Îl iubesc mult pe Sf. Luca al Crimeii: a trăit în secolul nostru, contemporan cu noi, chirurg oftalmolog de geniu, a avut inovații în domeniul chirurgiei citate în lucrările științifice. In lume se numea Valentin Voino Iasenețki. Apoi, a luat crucea lui Hristos și a urmat calea strâmtă a sfinților. Avea în preajmă o icoană la care se închina înainte de programul operator. Și e prăznuit pe 11 iunie, atunci când e născută mama mea.
