De ce batem în lemn?
Toată lumea știe: când spui ceva de rău și nu vrei să se adeverească, bați în lemn și – ca prin farmec – pericolul e îndepărtat. Probabil că toți am făcut asta măcar o dată în viață.
Bătutul în lemn este una dintre acele superstiții bizare foarte răspândite, practicate în țări de pe toate continentele. Dar de unde provine acest obicei?
Originile exacte acestei superstiții se pierd în negura timpului, însă există câteva teorii despre ele. Unele popoare păgâne credeau că spiritele și zeii trăiesc în copaci, iar atunci când doreau să obțină protecția lor, băteau în lemn.
Pentru creștini, a atinge o suprafață de lemn însemna același lucru cu a atinge lemnul crucii pe care a fost răstignit Isus. Astfel, persoana care făcea acest gest primea protecția lui Dumnezeu, iar unii creștini chiar purtau cu ei mici bucăți de lemn, „în caz de nevoie”.
Bătutul în lemn a devenit una dintre cele mai importante superstiții ale evreilor în timpul Inchiziției spaniole. Mulți evrei se ascundeau de inchizitori în sinagogi de lemn, iar pentru a primi acces era nevoie să bați în lemn într-un anumit mod.
De ce aduce o oglindă spartă șapte ani de ghinion?
În trecut, oamenii credeau că imaginea din oglindă este o proiecție a sufletului, iar spargerea oglinzii a ajuns să fie asociată cu distrugerea sufletului.
Potrivit acestei superstiții, odată distrus, sufletul nu-și mai poate apăra de ghinion „proprietarul”.
Romanii au fost cei care au introdus ideea că o oglindă spartă aduce șapte ani de ghinion. De ce șapte? Deoarece, potrivit unei credințe din Roma antică, viața se reînnoiește la fiecare șapte ani.
Astfel, odată pornit tăvălugul ghinionului, va fi nevoie de șapte ani pentru ca blestemul să înceteze.
De ce aduc potcoavele noroc?
Potcoava este încă un lucru despre care oamenii cred că aduce noroc. Ca să ne dăm seama de ce, trebuie să ne întoarcem în timp, la civilizația celților.
Potrivit folclorului celtic, în Epoca de Piatră, nordul Europei și insulele britanice erau populate de spiriduși. Când triburile celților au început să invadeze teritoriile, în jurul anului 400, spiridușii s-au ascuns în păduri și s-au camuflat purtând haine verzi.
Printre celți au început să circule povești cu privire la acești „oameni mici, cu puteri magice”, pe care îi numeau „elfi” sau „goblini”.
În aceste povești, „goblinii” sunt înfățișați ca ființe malefice, care aduc necazuri. Se spune că „goblinii” făceau vrăji pentru a împiedica vacile să producă lapte și găinile să facă ouă.
Legendele mai spun că aceste mici creaturi ajungeau chiar și să fure copii mici. Dar, cum fiecare își are nașul, se pare că „goblinii” se temeau de fier.
De aceea, pentru a alunga „goblinii” din case, celții agățau potcoave de fier deasupra ușilor de la intrare.
Ulterior, după ce regiunea a fost creștinată, simbolul potcoavei a fost adaptat la noua religie, sub forma legendei Sfântului Duncan.
Sfântul patron al fierarilor, aurarilor, bijutierilor, Duncan – care a trăit între anii 909 și 988 – a fost abate şi arhiepiscop și, la un moment dat, a fost canonizat.
