Instabilitatea financiară se menține la un nivel ridicat în întreaga lume, pe fondul temerilor privind al doilea val de coronavirus. Prin urmare, vedem cum se manifestă o instabilitate a burselor de valori, cele asiatice înregistrând oscilații negative, chiar și aurul resimțind o diminuare a prețului.
În același timp, la nivel european se caută o stabilizare a situației pe termen lung, astfel încât se ia în calcul stabilirea unui „salariu minim corect”, o propunere din partea Comisiei Europene fiind așteptată în octombrie. Ca să fie clar, nu este vorba de un salariu minim universal la nivelul UE, ci de asigurarea unui nivel minimal de calitate a vieții, în funcție de fiecare țară, folosindu-se pentru aceasta o formulă prin care venitul să crească automat în funcție de costuri și de anumiți indicatori ce urmează să fie deciși. Practic, se discută ca acest salariu minim să fie 60% din media salarială la nivel de țară.
La noi însă aceste discuții par rupte din altă lume. România se împrumută mult și pentru consum, nu pentru investiții, ceea ce înseamnă că aruncăm bani în stânga și în dreapta, fără a crea ceva pentru viitor în afară de datorii. E drept, au scăzut semnificativ dobânzile împrumuturilor pe termen lung pe care le contractează România, la 3,88% în august (față de 4,83% în aprilie), dar dacă ne uităm în jurul nostru vedem că în continuare aceste dobânzi sunt mai ridicate cu 80% față de Ungaria, triple față de Polonia, iar Bulgaria se împrumută cu dobânzi de sub 0,3% (țări care, la fel ca a noastră, nu fac parte din zona euro).
Unul dintre motivele acestei scăderi, atât cât este ea, îl reprezintă faptul că România a intrat în categoria piețelor emergente secundare, o creștere importantă de la nivelul de piață de frontieră, cum era clasată până acum. E o schimbare importantă, dar care nu este permanentă, în lipsa dezvoltării capitalului existând riscul retrogradării.
Mai ales că îndatorarea publică crește constant, spre exemplu numai în luna iulie aceasta a crescut cât în întregul al doilea trimestru fiscal, iar banii obținuți se duc în mare măsură pe consum fără acoperire, nu pe investiții. Iar cel mai recent exemplu de iresponsabilitate îl avem chiar zilele acestea, când Parlamentul a decis creșterea pensiilor cu 40%, în loc de 14%, cum a dorit guvernul, o creștere care a permis ca România să-și mențină ratingul de țară.
Bugetul de stat se află într-o situație grea, este o presiune foarte mare pe finanțele publice, iar această creștere făcută politic reprezintă un risc sistemic foarte înalt, așa cum arată și BNR. Mai mult, prin această decizie se aruncă în aer deficitul bugetar stabilit pe anul acesta, pentru că suma cu care sunt grevate finanțele ar fi de 3,6 miliarde de lei. Și aceasta numai pentru anul în curs, pentru anul viitor însemnând circa 11 miliarde de lei. Avertismentele privind implicațiile unei asemenea decizii au curs din toate părțile, din păcate, în prag de alegeri, nu au fost și urechi deschise să le audă. Vorbim de o aruncare în aer a economiei, cu o inflație care va crește puternic în urma acestei măsuri, pe fondul unui leu tot mai slab și care atunci se va deprecia puternic. În clipa de față, așa cum am mai scris, statul se află cam la fundul sacului, prin urmare va trebui să se împrumute din nou și din nou numai pentru a asigura plata pensiilor și a salariilor bugetarilor. Nu va mai fi vorba de investiții decât din bani europeni. Iar noi, restul, vom trage ponoasele și vom plăti dobânzi decenii la rând pentru această măsură populistă.
