În al treilea trimestru din 2020, economiile europene au început să își revină, față de trimestrul anterior PIB în UE a cunoscut o creștere de 12,1%. Sunt cele mai importante creșteri din 1995, de când se publică aceste date. Dar față de perioada similară a anului trecut vorbim de o scădere de 3,9%. Franța, Spania și Italia sunt țările care au înregistrat cele mai mari creșteri în trimestrul al treilea, toate cu peste 15%. Lucrul este important pentru că în contextul celui de-al doilea val pandemic vor fi impuse, volens-nolens, noi restricții, ceea ce va lovi puternic în economiile statelor. Altfel spus, prin aceste creșteri se reduce din impactul înregistrat în acest an și oferă o șansă în plus economiei ce urmează să fie afectată puternic de al doilea val.
Cursa cheltuielilor în care a pornit Europa reliefează însă și diferențele dintre nord și sud, dintre țările bogate și cele mai sărace. Spre exemplu Germania, cea mai importantă economie din UE, oferă stimulente nerambursabile în valoare de 8,3% din PIB. În același timp, Italia nu poate să ofere decât echivalentul a 3,4% din PIB, pe când Portugalia numai 2,5%.
România s-a descurcat relativ bine în acest trimestru, mai bine decât se anticipa din partea experților, s-au închis mai puține afaceri decât ne temeam, statul a reușit să fie eficient în unele momente, în altele nu. Dar vorbim de un mediu de afaceri vulnerabil, este de ajuns să ne gândim că la nivelul anului 2019 94% din firme erau IMM-uri, iar 82% din firme aveau maximum trei angajați. Cu toate acestea, IMM-urile angajau 60% din salariații din România. Durata medie de funcționare a unei companii la noi este de 10 ani.
Cum spuneam, contrar așteptărilor, numărul celor care au ieșit de pe piață este semnificativ mai mic decât se estima, ba mai mult, o analiză afirmă că în luna august a.c. față de august 2019 au fost cu 48% mai puține firme ce au dispărut. Ce ne spune acest lucru? Că măsurile luate pentru reducerea efectelor crizei economice asociate pandemiei au funcționat. Că programele trebuie să continue și că guvernanții trebuie să se arate chibzuiți. Pentru că degeaba ne anunță ministrul Finanțelor că nu se pune problema unei închideri ca cea din primăvară dacă la rectificarea bugetară de săptămâna viitoare se vor risipi banii pe mizilicuri, în loc să fie investiți.
Să punem cărțile cu fața în sus, ca să știm despre ce vorbim, în momentul de față salariile bugetarilor și pensiile cumulate, de toate felurile înseamnă 25,87% din PIB, pe când veniturile fiscale (integral, la nivel teoretic, nu cele colectate cu adevărat de către stat) reprezintă 26,4% din PIB. Cu alte cuvinte, tot ce strânge statul dă pe salariile din sectorul public și pe pensii. Dacă ne dăm seama care este gradul de evaziune fiscală, care primesc amânări de plată etc., atunci înțelegem că România a ajuns să se împrumute pentru a putea efectua aceste plăți. Cât despre la anul, salariile de la buget și pensiile vor depăși 27% din PIB, pe când veniturile sunt estimate la 26,7%. Și atunci ce face România?
Fondurile europene pot constitui o parte a unui posibil răspuns la această problemă a nesustenabilității. Dar nu are cum să fie răspunsul în sine. Iar creșterea taxelor și a impozitelor în anul ce vine ar fi o măsură suicidară, o sporire a fiscalității ar ucide restul de jucători din economie, da, cei care produc restul de trei sferturi din PIB.