Chiar dacă cea mai veche listă de cărți interzise datează din anul 496, din vremea Papei Ghelasie I, abia un mileniu mai târziu, la începutul conflictelor religioase din secolul XVI, avea să apară cel mai infam instrument de cenzură din istorie: Index Librorum Prohibitorum („Indexul Cărților Interzise”).
Astfel de „liste cu lucrări periculoase” au fost publicate în regiunile catolice olandeze (1529), la Veneția (1543) și la Paris (1551). La Roma, prima listă a apărut în 1557, dar a fost retrasă în scurt timp.
Pagina de titlu a Index Librorum Prohibitorum (Veneția, 1564). Foto: Wikimedia
Primul Index Librorum Prohibitorum a apărut oficial sub acest nume în 1559, sub Papa Paul al IV-lea. Conținea aproximativ 550 de nume de autori controversați din punct de vedere religios, moral și politic, precum și de lucrări individuale, potrivit Enciclopediei Britannica.
Indexul a fost republicat de multe ori, odată cu răspândirea tiparului și dezvoltarea științelor. Evoluția rapidă a condițiilor sociale și politice a dus la creșterea numărului de autori considerați amenințări la adresa autorităților religioase și politice.
A 20-a ediție a Indexului a fost publicată în 1948, lista fiind abolită în cele din urmă de Papa Paul al VI-lea, în 1966.
Totuși, Index Librorum Prohibitorum nu a fost singura listă de acest fel. Existau și alte instrumente de cenzură, precum Catalogus Librorum a Commissione Aulica Prohibitorum („Catalogul de cărți interzise de comisie”), care a fost publicat între 1754 și 1780, în timpul domniei Mariei Tereza a Austriei.
Cei mai periculoși scriitori menționați în Index făceau parte din așa-numita primă clasă, un fel de „inamicul public numărul 1”. Motivul cel mai frecvent invocat pentru includerea în Index a unui autor era abaterea de la doctrina oficială a Bisericii Catolice.
De asemenea, orice operă considerată subversivă din punct de vedere politic sau controversată din punct de vedere moral sfârșea menționată în Index.
În fața perspectivei de a fi persecutați, numeroși autori au recurs la publicarea lucrărilor sub pseudonime. Tipografiile și editorii își ascundeau uneori identitatea, menționând pe coperți tiparnițe și nume fictive.
Cărțile interzise erau confiscate, iar autorii și librarii erau amendați, persecutați sau chiar executați. Au existat chiar și „procese și execuții” de cărți interzise, cum ar fi arderea în public a exemplarelor lucrării „De l’esprit” („Despre spirit”), a lui Helvetius, în Parisul anului 1785.
Cum interdicțiile nu fac decât să aprindă curiozitatea publicului, în final nicio măsură de suprimare luată de autoritățile bisericești nu i-a putut împiedica pe cititori să ajungă la operele autorilor considerați periculoși.
Întrucât Biserica urmărea să descopere „din fașă” ereziile, multe cărți interzise și-au găsit drumul spre bibliotecile ecleziastice, unde călugării le studiau cu atenție pentru a depista pasajele nelegiuite.
