Revoluționarul Octav Fulger – care a refuzat categoric să beneficieze de un certificat de revoluționar (deși l-ar fi meritat din plin), deoarece nu a vrut să legitimeze cu numele său sângeroasa confiscarea a Revoluției de către Securitate și nomenklatură, dar și întrucât consideră că, făcându-și datoria de român, și asta încă din primele clipe ale Revoluției, nu are nevoie de vreun certificat în acest sens, și nici de beneficiile aferente – relatează, pe Facebook, cum și-a trăit sfârșitul unei lumi pentru nașterea alteia, luptând pe Baricadă împotriva regimului criminal Ceaușescu, și-n cele mai clocotitoare puncte din București, în fatidicele zile și nopți de 21-22 Decembrie 1989, când securiștii împușcau tineri și-i zdrobeau sub șenile.
Relatările lui Octav Fulger sunt de-a dreptul răvășitoare, brutale și de o intensitate care curentează, tocmai prin realitatea nemijlocită, sângeroasă, pe care a trăit-o printre gloanțe – camioanele Armatei intră în viteză în mulțime, lăsând morți în urmă, iar la Colțea, răpită pentru totdeauna de gloanțe, o tânără i se prăbușește în brațe. Da, e vorba chiar de primii martiri ai Revoluției.
Era dimineața zilei de 21 decembrie1989.
Locuiam pe R. Beller. Priveam cu durere în suflet, îmbarcați în autobuze, treceau muncitorii de la fabrica fostă Ford, fostă Electromecanica, acum o ruina.
Eram sigur că sunt chemați să înfiereze evenimentele de la Timișoara.
La prânz, mama mea ce era la serviciu – lucra la Farmacia nr.1 (Edgard Quinet) – l-a sunat pe tatăl meu să nu mă lase să plec de acasă. Am auzit, mai mult am intuit, încă nu se terminase convorbirea telefonică, deja eram plecat pe ușă.
Într-un suflet am ajuns la Romană. Acolo un grup de 10-15 oameni scandau: ”Jos Ceaușescu!”.
Am rămas paralizat, nu înțelegem cum e posibil. E vis? Tremuram, a trecut ceva timp să-mi revin șocului, mi-am făcut curaj.
În acel moment am dărâmat zidul dimprejurul meu, m-am dus lângă acel grup. O lume tocmai murise.
S-au aruncat manifeste în sus.
”Azi în Timișoara,
Mâine în toată țara” era textul lor.
Mai am acel manifest, probabil este singurul rămas după 30 de ani.
A apărut Postelnicu cu un camion al Armatei DAC, agățat cu o mană de oglinda autoutilitarei și cu un picior proptit pe scara ei.
Urlă: – ”Pe ăla, prinde-l pe ăla cu steagul rupt!”
În mijlocul nostru era un demonstrat ce avea stema decupată de pe steag. Ne alergau, lumea trecea pe trotuar impasibilă, cei cu tunuri cu apă ne udau. Am ajuns la Dalles, cineva cu un alt DAC a trecut peste noi lăsând morți în urmă.
Am ajuns la Colțea, dintr-o mașină cu tun de apă s-a tras, o fată a fost împușcată, a căzut în brațele mele.
Am ridicat BARICADA noastră împotriva lor.Trece ”poporul” pe lângă Baricadă, o femeie s-a oprit pentru o clipă să ne privească, bărbatul ce o însoțea îi spune dojenitor: – ”Lasă-i dracului de derbedei!”
Clipele erau terifiante, trasoarele luminau cerul, TAB-urile emanau un fum negru, greu, înțepător.