Nicicând schilodenia de cultură moldavă nu a fost mai lipsită de farmec și personalitate. Patrimoniul se salvează și se expune birocraticește, fără patimă și din firmituri rămase în urma marilor alocări bugetare și numai după satisfacerea, cu prioritate, a fondurilor de salarii. Întâi mațul, apoi spiritul. Așa e și în “dulcele târg al Ieșilor”, unde dulceața vorbei s-a depus cam zaharisită peste bruma vânturată de colivă culturală. Au mai rămas să slujească praful depus peste istoria și patrimoniul celor peste 600 de ani de târg, doar vreo doi oameni de serviciu. Restul și-au pus pene pe cap și pe fund și se vântură golănește, cu alură de ‘telectuali colocviali și spirite înalte, prin simpozioane bombastice, unde fiecare vorbește elogios, cu prune în gură și ochii pe fursecuri, despre un trecut ce se profilează din ce în ce mai cețos în spatele noilor generații. Niciun bombardier cultural din marele clan al ferchezuiților arvuniți în slujba culturii nu este interesat în mod pragmatic de patrimoniul Iașului. Niciunul nu-și suflecă mânecile până la coate și se încumetă să dea iama prin podurile și debaralele ultimelor monumente, prin subsolurile uitate ale vechiului târg. Niciunul nu se duce cu miloaga la șmecherii de la centru să apere cauza vechilor ziduri fără glas, să salveze bruma de patrimoniu moștenit. Totul e bine în registre și situații întocmite pe genunchi.
Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană
Din când în când, pentru diversitate în spațiul public și pentru însăilarea rapoartelor de activitate, în câte o ședință stearpă, angajaților li se mai pun neuronii la treabă, motiv de mare ofuscare pe la colțuri. Așa e și cu ultima găselniță a șefilor de la Complexul Muzeal Moldova care, tam –nesam, vor să salveze de la uitare, “artefactele perioadei comuniste”. Fără un buget predefinit, dar cu un tupeu mizerabil maxim, șefimea de la Palatul Culturii au pus-o de-a o expoziție fără patrimoniu, mizând pe faptul că exponatele vor veni gratis din partea ieșenilor.
“Ne străduim să fim pe aceeași linie cu colegii noștri din întreaga lume, și încercăm să organizăm și altfel de proiecte. Noi trebuie să strângem aceste obiecte, pentru a nu le cumpăra de la oameni sau de la colecționari. Nu, noi nu facem achiziții, pentru că nu avem fonduri. Așteptăm donații din partea ieșenilor, a declarat arheologul Senica Țurcanu, muzeograf șef la Muzeul de Istorie a Moldovei de la Palatul Culturii din Iași.
Îmbuibați și cotizanți
Cei care neagă posibilitatea financiară a statului de a salva obiecte de patrimoniu prin achiziții, este cunoscută ca cea mai hrăpăreață exponentă a arheologiei ieșene. Potrivit unui mercurial al tarifelor practicate de arheologi pentru o supraveghere arheologică, tariful este până în 2000 de lei. Ei bine, tariful Senicăi Țurcanu, țineți-vă bine!, este de 170.000 lei pentru o supraveghere arheologică și eventual o cercetare arheologică preventivă.
Chiar si acceptând faptul că se vor găsi ieșeni care să se prindă în proiectul lor, și vor dona o parte din obiectele păstrate din tinerețile comuniste, rămâne, înainte de toate, factorul moral care ar trebui să greveze fiecare acțiune în orb a instituțiilor statului. În mod firesc, astfel de obiecte se mai găsesc în casele celor peste 50 de ani, dacă nu peste 60 de ani. Ori, cum este ca într-o perioadă destul de tulbure pe care o trăiesc mare parte dintre ieșeni, tu, instituție a statului, să atentezi la amintirile omului, care pentru el ar putea deveni, volens nolens, bunuri de subzistență? Nu poți să iei o ipotetică bucată de pâine de la gura unui bătrân, tu, un bugetar de lux care nu ai avut mintea de a-ți bugeta măcar cu doi lei o acțiune.
Duios Aurica cerșea, cu mănușă de catifea
O altă persoană imorală care provine din această zonă așa-zis culturală este Aurica Ichim, managerul Muzeului Municipal al Iașului. Un anticar din Iași este terorizat de modul în care această bugetară greu de pensionat, îl hărțuiește pentru a-i oferi pe gratis obiecte.
“Mi-a trecut de câteva ori pragul și am fost înșelat de aparențe. Prima oară m-a periat, că ce initiativă frumoasă de a deschide acest anticariat și așa și pe dincolo, ca a doua oară să se lepede de delicatețe și să îmi ceară, mai voalat și mai pe față, să donez către muzeu o parte din obiectele care i-au făcut cu ochiul, că vezi Doamne, locul lor ar fi într-un muzeu, nu se piardă la fiteșcine”, ne-a spus anticarul.
Și la acest moment, la mai bine de 5 ani de la inaugurare, patrimoniul Muzeului Municipal nu are cu nimic de-a face cu zona identitară a Iașului. Totul e o cârpeală de trecut cu prezent, fără substanță, o însăilare de obiecte aduse de Aurica Ichim în patrimoniul muzeului, din galeria fostului anticar Dumitru Grumăzescu, și multe kitsch-uri care surprind imagini disparate ale Iașului, din vremuri cât se poate de contemporane, expuse spre vânzare.
Unii fac și tac, alții se îmbuibă și rag
Ambele persoane despre care a făcut vorbire în acest articol au o profundă desconsiderare față de toată zona privată care acționează în sfera de conservare și valorificare a unor bunuri de patrimoniu, refuzând să conștientizeze faptul că tocmai această zonă are rolul cel mai dinamic de scormonire și salvare a artefactelor, pentru că nu fac acest lucru din birouri, ci scormonind și interacționând continuu cu zone și personaje care dețin, știu unde sau găsesc obiecte cu valoare de patrimoniu. Tocmai această continuă lamentare pe lipsa de fonduri , cât și galonarea și îngălarea pionilor culturali, au făcut ca oamenii să se îndepărteze din ce în ce mai mult de instinctul care guverna până de curând conștiința ieșeanului, de a se îndrepta înspre muzee atunci când avea în mână un obiect de o valoare istorică. Metoda folosită de cele două bugetare readuc în atenția publică o cruntă realitate, și anume aceea că statul este cel mai prost administrator, iar înfumurații lui bombardieri culturali refuză cu obstinență “să își prezerve” dreptul de preemțiune asupra unor bunuri de patrimoniu aflate pe piața liberă sau în colecții particulare, preferând sa facă presiuni mârlănești și lipsite de deontologie, asupra posesorilor acestora.
