La fiecare spectacol sau concert, pe scenă se creează o lume fantastică, despre care am dorit să aflăm mai mult de la maestrul Bogdan Chiroșcă, dirijor la Opera Națională Română din Iași și conferențiar universitar la Universitatea Națională de Arte „George Enescu”.
– Am să încep cu o întrebare aparent simplă, dar care va deconspira misiunea dvs. Ce face un dirijor? Care este instrumentul său?
– În primul rând, un dirijor trebuie să învețe și nu doar să știe partitura, ci și partea solistică – ce stil are lucrarea, unde se încadrează. Până a ajunge în fața orchestrei, care este, de fapt, instrumentul său, trebuie să fie foarte bine pregătit. Nu trebuie să lași loc de interpretări. În plus, este nevoie să fii și un foarte bun instrumentist fiindcă partiturile trebuie citite și corect înțelese. Trebuie să fii un bun pianist, un bun violonist, de exemplu, ca să știi ce și cum să ceri orchestrei.
– Este suficientă o bună pregătire muzicală pentru a fi un dirijor remarcabil?
– Este necesară, dar este nevoie de mai mult, inclusiv să fii și un bun psiholog pentru că lucrezi cu oamenii. Una este când ești solist, cânți la un instrument și poți studia oricând vrei și simți că ai nevoie și alta când lucrezi cu orchestra, în acest caz timpul de interacțiune fiind mai redus. Pentru ca un dirijor să aibă rezultate este nevoie de un studiu continuu, care se prelungește și acasă, după sala de repetiții. Tu, ca dirijor, vezi cam tot ceea ce este în partitură. Trebuie să ai cunoștințe de Istoria Muzicii pentru a afla unde se încadrează piesa, în ce epocă, cunoștințe de Teorie, de Armonie, de Contrapunct ca să afli cum este construcția piesei. Apoi, dacă ești dirijor de operă, sunt necesare și detalii legate de regie, actorie. Pe scenă, noi creăm un spectacol, îi dăm suflet poveștii și oferim o stare publicului.
– Într-o reprezentație nu aveți privilegiul de a privi sala de spectacole și, cu toate acestea, simțiți publicul. Cum știți că ați făcut un concert memorabil?
– După aplauze. Dacă la finalul reprezentației sunt generoase, știi că ai făcut un lucru bun, însă nu trebuie să ajungi până la final ca să te bucuri de aprecierile celor din sală. Acest lucru se simte încă din timpul spectacolului și gândul mă duce acum la un profesor de pian pe care l-am avut în Conservator, domnul Ioan Welt. Domnia sa spunea că dacă auzi zgomote în sală este clar că nu prezinți interes. Dar dacă este o liniște totală, în care timpul pare încremenit și poți auzi zbârnâitul unei musculițe, atunci știi că ai făcut un lucru bun.
– Ați spus că urcați pe scenă ca să creați. De ce aveți nevoie pentru ca publicul să păstreze în amintire concertul sau spectacolul în care ați ridicat bagheta?
– Iată o întrebare intimă, aș spune. Da, urcăm pe scenă pentru actul creației, dar uneori lucrurile nu stau chiar așa cum ți-ai dorit. Într-o ecuație muzicală intervin mulți factori – starea în care te afli, care este determinantă pentru ceea ce faci; echilibrul interior, la care contribuie și familia, și prietenii; contextul social. Toate converg spre un rezultat pe care ni-l dorim să fie cât mai bun.
– Și ce ar trebui făcut pentru ca totul să fie perfect?
– Niciodată nu m-am gândit la acest lucru, ci doar la ceea ce am de făcut pentru ca totul să fie bine la finalul spectacolului sau al concertului. În carieră înveți să-ți stăpânești emoțiile, să creezi, să recreezi partiturile. Muzica și actoria sunt singurele arte care se creează în momentul în care ești pe scenă. Actul artistic trebuie transpus urmărind scriitura compozitorului și iarăși aș deschide o paranteză. Compozitorul a scris lucrarea inspirat de un subiect, ajutat de o stare, de un context, iar tu trebuie să faci o călătorie în lumea lui, să-i simți muzica, să o intuiești, apoi să transmiți aceste stări orchestrei.
– Pare o misiune destul de dificilă pentru cei neinițiați. Sunt compoziții create în urmă cu mult timp de către oameni care au trăit în lumi diferite.
– Există acea semantică muzicală despre care compozitorii au fost înzestrați și intuiești acest lucru prin discursul muzical. Dacă ești o persoană instruită, cu lecturi avansate, dacă asculți multă muzică de calitate înțelegi compoziția în profunzimile ei. Revenim la educație și experiență, fără de care nimic nu este posibil!
– Și dacă vorbim de educație muzicală, vă invit la o retrospectivă personală. Cum a început cariera dvs?
– Mă bucur să mă întorc în timp și să îl aduc în discuție pe maestrul Corneliu Calistru (reputat dirijor și fost director al Operei Naționale Iași – nr.). Cu domnia sa am început să lucrez în dirijat. Eu mi-am dorit mereu să fac muzică, am intrat la Conservator la clasa de pian a domnului profesor Ioan Welt, iar după absolvire am devenit corepetitor la Operă. La scurt timp, am fost atras de dirijat și m-am apropiat de maestrul Corneliu Calistru, care este un profesionist desăvârșit și un om extraordinar. Îi datorez multe din devenirea mea, ca și domnului profesor Ioan Welt, și regretatului profesor Vasile Spătărelu, dar și domnului profesor Viorel Munteanu, care m-a luat la doctorat într-un moment nu foarte confortabil pentru mine. De altfel, cu domnia sa vom avea un spectacol dedicat Sărbătorilor Iașului – Oratoriul “Chemări spre mântuire” (Pelerini la Sfânta Parascheva). Am început studiul cu maestrul Corneliu Calistru, am urmat a doua facultate la care am absolvit Compoziția și Dirijatul.
– Când ați ridicat pentru prima oară bagheta la Operă?
– Îmi amintesc că eram corepetitor și mi-au plăcut foarte mult acele timpuri. Era o generație cu mulți maeștri foarte talentați. Eu eram la început cu dirijatul și am început să învăț ceea ce lucram cu artiștii la repetiții – „Nunta lui Figaro”, „Traviata”. În 2004 am debutat ca dirijor, în „Traviata”. Am avut emoții, dar eram tânăr și parcă au trecut mai ușor. Poate nu am înțeles eu solemnitatea momentului, poate era entuziasmul mai mare. După ceva timp, maestrul Calistru mi-a făcut o surpriză foarte mare. M-a chemat și mi-a spus: „Ai să dirijezi Boema peste două săptămâni”. Chiar dacă știam opera, inima mi s-a oprit pentru o secundă, dar totul a fost bine. Un alt moment emoționant a fost „Nunta lui Figaro”, când l-am înlocuit la pupitru pe maestru, din unele motive de sănătate. Au fost clipe unice, care te construiesc și ca om, și ca dirijor.
– Ce lucrări vă plac? Ce concerte ați vrea să dirijați?
– Simfoniile și aș vrea să dirijez Enescu, dar e un vis îndepărtat pentru că presupune o anumită amploare a orchestrei, ceea ce este greu, mai ales în condițiile actuale. Mi-ar plăcea să dirijez Simfonia a II și a III-a de Rahmaninov, Ceaikovski, Gustav Mahler, cu simfoniile a VII-a, a IX-a, lucrări care te copleșesc prin măreția lor.
– La un moment dat cariera dvs a fost completată și cu partea didactică.
– Sunt onorat să predau dirijatul, pe lângă Armonie și Compoziție, la Universitatea de Arte. Este o misiune completă pentru că dacă predai te verifici în primul rând pe tine, începi să te observi și să faci reglaje fine, dacă este nevoie. Ca și profesor, trebuie să îi arăți studentului tehnica ta, să-i împărtășești din cunoștințe, un mod de a ți le verifica și ție însuți. Pentru un dirijor, ca de altfel pentru orice artist liric sau instrumentist, contează enorm să fie și profesor. Înveți să îți pui în ordine ideile, devii un tot.
– Sunteți și pianist.
– Da și îmi place foarte mult. Eu cânt zilnic, altfel nu se poate. În cariera mea de pianist am cântat și muzică de cameră, am colaborat foarte mult cu domnul Bogdan Cojocaru (dirijor la Filarmonica Moldova – n.r.), am cântat împreună, în special ciclul de lieduri „Călătorie de iarnă”, al lui Franz Schubert. L-am cântat pentru prima oară la Filarmonică, apoi la Casa Balș, în anul Schubert. Am făcut multă muzică de cameră.
– Așadar, sunt și momente când lăsați bagheta deoparte. Mă întreb oare cum sună o orchestră fără dirijor?
– (râde) Sună foarte bine!
– Și atunci de ce ar mai fi nevoie de un maestru cu baghetă?
– Dirijorul aduce sclipirea, trăirea, emoția, armonia și face conexiunea tuturor elementelor care sunt în acea lucrare. La finalul spectacolului rămân emoțiile, aplauzele, amintirea lucrului alături de instrumentiști. Și iarăși gândurile mă duc la maestrul Corneliu Calistru, la un spectacol cu „Boema” pe care îl dirija. Era prin 2003, iar eu eram în sală. Ei bine, atunci am trăit ceea ce spunea deseori profesorul meu de pian, Ioan Welt, acea stare de încremenire în fața muzicii, acea liniște în care puteai să auzi o musculiță. Îl urmăream pe maestru, mă uitam și la sală, voiam să surprind reacția publicului, care era fascinat. O astfel de stare, un astfel de transfer de energie este o împlinire a tot ceea ce s-a lucrat înainte de spectacol. Muzica este o dedicație, o pasiune, nu o meserie, ca toate artele. Nu există baghete fermecate, ci doar talent și multă muncă. Bagheta este un accesoriu, poți să dirijezi impecabil și fără ea.
text preluat onri.ro
