„Nu concep viața fără muzică!!! Cred că nimeni nu concepe așa ceva! V-ați întrebat vreodată de ce cântăm? Pentru că unele sentimente au așa o încărcătură încât cuvintele ar fi prea sărace ca să le descrie. Muzica poate desena, colora, îmbrăca sentimentul atât de bine!!!” spune soprana Lăcrămioara–Maria Hrubaru-Roată, prim-solistă la Opera Națională Română și lector universitar la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” Iași. Am încercat să pătrundem în minunata lume a muzicii cu ajutorul îndrăgitei soprane, care ne-a dezvăluit și o poveste personală plină de farmec.
– De cât timp cântați? Ce v-a atras la muzică?
– Cred că am cântat din pântecele mamei mele, iar când am deschis ochii în această lume, am întâlnit tot muzică și armonie în familie. Tatăl meu este părintele Ionel Roată, iar mama este presbitera Mioara, amândoi au glasuri absolut superbe și ar fi putut oricând să facă operă. Tata era considerat de coriștii care veneau de la Filarmonică și de la Operă și înfrumusețau slujbele la Biserica „Sfinții Voievozi” – Frumoasa, un al doilea Herlea, iar mama o privighetoare. Tata nu concepea să slujească fără cor, iar primul dirijor pe care mi-l aduc aminte a fost domnul Lucian Dumitriu. Aveam cred că 5 ani și țin minte că mergeam în cafasul bisericii, unde se făceau repetițiile, și mă uitam fascinată la cum un om cu o forță invizibilă, mi se părea mie, mișcă o mână de oameni, iar cântarea lor avea miros de tămâie și duh de rugăciune, așa cum cerea tatăl meu. Nu am să uit niciodată discuțiile pe care le avea tatăl meu cu domnul Lucian Dumitriu, când tata îi explica tot ceea ce se întâmplă în Sfântul Altar în timpul Sfintei și Dumnezeieștii Liturghi, cum trebuie date răspunsurile la Liturghie. Apoi după domnul Lucian, a venit domnul Stanciu, apoi Maria Macsim, apoi eu și dl Adrian Țopa, alături de colegii lui de la Facultatea de Teologie.
Am avut ocazia să slujim de mici împreună cu Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, care pe atunci era Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Iașilor. Oriunde mergea la sfințiri de biserici sau slujbe în eparhia Iașilor, Preasfinția Sa ne lua și pe noi. Am crescut în biserică, alături de muzica bisericească. Într-adevăr, cei care cântă sau au cântat în biserică de mici au o cântare cu un alt duh față de a celorlalți. Cânt ca prim-solistă cu acte în regulă din anul 2003, dar încă din anul 2000 am avut colaborări cu ONRI. Am debutat în dificilul rol al Reginei Nopții, în premiera operei „Flautul Fermecat”, de W.A. Mozart.
– Care a fost prima întâlnire cu Opera? Care a fost momentul în care ați simțit că muzica va fi calea dvs de destin?
– Am știut din totdeauna că voi fi cântăreață de operă. În casa noastră ascultam pe discuri de vinil opere integrale sau mari artiști în recitaluri de arii sau duete. Cumva eram familiarizată cu acest gen. Nu știu ce vârstă aveam când am văzut „Traviata” pentru prima oară, dar știu sigur că mi-am dorit cu și mai mare ardoare să cânt operă. Un alt moment în care am simțit cu adevărat că vreau și pot să fac meseria asta a fost în anul III de Conservator. La clasa de operă îl aveam ca dirijor chiar pe maestru Corneliu Calistru, care era și directorul Operei Naționale Iași. Când m-a auzit a spus: „Gata avem Regina Nopții, putem face premiera la Flautul Fermecat!”. Așa că în anul III de Conservator am făcut premieră la ONRI, cu „Flautul Fermecat”, de W. A. Mozart. Țin minte foarte bine că la prima repetiție cu orchestra atât mi-am zis: „Ori te ții bine, ori nu ai să faci niciodată rolul ăsta și nici meseria asta”. A fost un sentiment extraordinar pentru că, după ce am terminat prima arie, toată lumea a început să mă aplaude și să strige: „Bravo!!!”. Ei, în acel moment toate, dar absolut toate emoțiile au dispărut și mă simțeam ca acasă. Mama, care este criticul meu numărul 1 și este nelipsită de la toate spectacolele și recitalurile mele, avea ochii în lacrimi, ceea ce mi-a dat cumva de înțeles că sunt făcută pentru meseria asta.
– Pe scenă, publicul vede artistul, de la care așteaptă emoție și un rol perfect. De pe scenă ce se vede în sală? Ce așteaptă artistul?
– Știu ce așteaptă artistul Lăcrămioara de la omul Lăcrămioara și am să vă răspund așa cum am mai răspuns unui alt interviu: să fiu adevărată pe scenă, în sensul de a fi sinceră în interpretare. Să cred cu tărie în acel personaj, pentru că dacă eu sunt convinsă de el, atunci și publicul va crede povestea lui. Îmi place enorm de mult că atunci când sunt pe scenă pot fi altcineva, cineva pe care nu îl cunosc și pe care abia aștept să-l descopăr. Scena este locul unde este obligatoriu să joci și muzica, și textul, iar cuvintele sunt foarte importante. Trebuie să fii ajutat să fii altcineva pe scenă și totul pornește de la studiul libretului, al partiturii în cele mai mici amănunte, apoi regizoral – unde se lucrează atât la mișcarea scenică a personajului și a relațiilor lui cu celelalte personaje, cât și la latura psihologică a lui, când îl întorci pe toate fețele, apoi machiajul și detaliul final, costumul. E un proces anevoios, dar de fiecare dată parcă e o renaștere cu fiecare rol nou. Am fost întrebată de nenumărate ori: „Nu te plictisești de roluri, de faptul că tot mori în Traviata, în Lucia, în Gilda?”. Răspunsul e: NU! Și știți de ce? Pentru că de fiecare dată îmi doresc să aduc ceva nou în seara respectivă referitor la personaj, o anumită frazare, o anumită trăire pe un anumit moment care altădată nu a fost așa de bine conturat.
– Pe ce scene ați mai cântat și unde v-a plăcut cel mai mult? Unde visați să cântați?
– Am avut, în 2003, turnee cu opera în Elveția și Germania, iar sala de care am fost plăcut impresionată de acustică a fost cea din Tonhalle- Zürich. Am colaborat cu ONB unde am cântat rolul Regina Nopțiiși în „Traviata”, am avut colaborări cu filarmonicile din Iași, Botoșani, Arad. Am avut o invitație să cânt un spectacol de „Traviata” în Lituania, la Klaipeda, dar venind pandemia, totul s-a anulat, din păcate.
– Care este, din punctul dvs de vedere, definiția unui artist perfect? Dar a unui rol perfect?
– Nu cred că există artistul perfect. Nici nu cred că ar fi interesant! Pentru mine e foarte important să pot ajunge și atinge sufletul omului care vine la spectacol, să-l transpun în povestea personajului pentru câteva ore. Atât de mult am fost impresionată de o doamnă, care după un spectacol de Lucia, mi-a scris un mesaj în care îmi spunea că atât de mult bine i-am făcut! A fost atât de impresionată că a și uitat că-i este rău, tocmai terminase o cură de chimioterapie. Alte persoane chiar credeau că am o legătură și în afara scenei cu partenerul cu care jucam, atât de credibili eram.
text preluat onri.ro
