Gogu Tonca și Andrei Stocker au fost probabil cei mai duri fundași din istoria primei ligi de fotbal din România, dar puțini mai știu legenda lor. Cei doi au lăsat în urmă adversari îngroziți și multe istorisiri, unele dure, altele amuzante, dar și o Cupă a României câștigată cu Jiul în 1974. Gazeta le reconstituie azi povestea
DIN CUPRINS
- Cum au făcut cuplu de fundași fiul unui sas deportat de sovietici după război și un boxer din București
- Trucurile murdare și poveștile durităților din teren. Plus rugămintea comico-amenințătoare a lui Tonca
- De ce se dădea drumul la termocentrala de lângă stadion când Jiul avea nevoie de ajutor
- Bătăile primite de coechipieri în vestiar, când lucrurile mergeau prost
- Cum au sărit cei mai duri fundași din Liga 1 în foc, la propriu, când stadionul a ars
- Suspiciunile care au dus la destrămarea cuplului Tonca-Stocker
- Cum a emigrat Stocker în Suedia. Povetea vieții lui de după fotbal, despre care nu a mai știut nimeni din România
„Nu pot să alerg, nu pot să pasez, nu pot să fac un tackling, nu pot să șutez, dar sunt încă aici”, spunea în 1997 Vinnie Jones, poate cel mai dur fotbalist din istoria planetei. Câștigător de Cupa Angliei cu Wimbledon, galezul a devenit faimos mai degrabă pentru intrările criminale la genunchi sau la glezne, în plină viteză, uneori chiar în secunda trei a meciurilor, gesturi violente făcute cu scopul de a-și intimida adversarii.
Eliminat de 13 ori în carieră, Jones a ajuns rapid personaj de cult în fotbalul britanic. Apoi s-a mutat la Hollywood unde rolurile de băiat rău din filmele lui Guy Ritchie i-au adus mai multe trofee ca actor decât ca fotbalist.
Născut în 1965, Jones era doar un preșcolar inocent din Watford atunci când într-un orășel minieresc gri de dincoace de Cortina de Fier se construia mitul unui cuplu de fundași feroce, Tonca și Stocker. Reputația de duri a lui Gogu Tonca și Andrei Stocker n-a depășit niciodată granița, dar a supraviețuit în România aproape două decenii după retragerea lor.
La finalul anilor 90, ziariștii de sport aflați în pragul pensionării încă le mai invocau numele, cu un zâmbet plin de subînțeles. Apoi, legenda celor doi s-a stins treptat, iar astăzi puțini își mai aduc aminte de fundașii centrali ai Jiului care îi făceau pe adversari să tremure de frică la gândul întâlnirii pe un teren desfundat din Petroșani.
Marcel Răducanu, probabil cel mai tehnic fotbalist român din istorie, era unul dintre clienții lor: „În nouă ani cât am jucat la Steaua, am făcut deplasarea la Petroșani doar de vreo cinci ori. Mă dădeam accidentat special ca să nu merg să joc acolo”.
Alexandru Boc, fost fundaș cu peste 200 de meciuri în Divizia A, admite că „Tonca și Stocker erau rupători, deși eram prieten cu ei”, în timp ce Cornel Dinu – nici el un sfânt pe gazon – spune că „la Petroșani era îngrozitor. Se puneau tălpi, erau nenorociri mari”.
Coleg la Jiul cu cei doi fundași la începutul anilor ’70, actualul antrenor Gabi Stan explică: „Jucau dur, dar nu se ajungea la accidentări grave. Nu era nevoie pentru că unii adversari erau atât de speriați că nici nu atingeau mingea de patru ori pe meci. Doar că băgau piciorul mai tare la minge”.
Din numeroase mărturii exclusive, plus altele preluate din arhivă, Gazeta a reconstituit povestea lui Tonca și Stocker și o redă astăzi publicului care nu a apucat să-i cunoască pe probabil cei mai temuți fundași centrali din istoria fotbalului românesc.
Se crease legenda lui Tonca și Stocker și aveam un avantaj psihologic, e clar. Psihoza asta le diminua mult randamentul tuturor adversarilor.
– Gabi Stan, fost jucător la Jiul
Fiul de miner deportat și boxerul de București
Înalt, cu „fizic de baschetbalist”, cum îl descriau jurnaliștii vremii, Andrei Stocker era „Keke” sau „Momârlanul” pentru colegii din vestiar. S-a născut în noiembrie 1942, în plin război mondial, într-o familie de sași mineri din Aninoasa. Din cauza originii germane, tatăl său, Johan, și mama sa au fost deportați de sovietici în 1945 și duși la muncă forțată în bazinul minieresc Donbas.
La nici trei ani, Andrei a rămas fără părinți. El și sora sa au fost crescuți de rude. „Bunica a venit mai repede acasă, dar bunicul a fost ținut acolo șapte ani. Când s-a întors, a refuzat să mai vorbească germana în casă. Cânta însă foarte frumos la vioară”, povestește fiul lui Andrei Stocker, Cristian, stabilit în Suedia cu familia încă din anii ’80.
Expus unei vieți grele încă din copilărie, fiul de sas a fost salvat de pasiunea pentru fotbal de la o existență întunecată în mine. A început să joace la Minerul Aninoasa, iar în vara lui 1965 antrenorul Jiului Petrila (viitoarea Jiul Petroșeni sau Petroșani), Eugen Mladin, l-a remarcat în timpul unei partide în care, culmea, fotbalistul de 1,95 metri a fost eliminat pentru un atac dur asupra unui adversar.
Transferat imediat la Jiul, Stocker a făcut parte din echipa care obținea promovarea un an mai târziu. În august 1966, debuta la 24 de ani în Divizia A într-o victorie neverosimilă, 7-0 cu Steagul Roșu, iar șutul său violent respins de Adamache în debutul meciului ducea la golul prin care Casandra deschidea scorul. Folosit inițial „half dreapta” – un fel de mijlocaș în sistemul 4-2-4 – , Stocker a fost mutat în etapa a 12-a în centrul apărării și acolo a rămas meci de meci.
În acea toamnă, într-o înfrângere la București cu Dinamo (0-1), în echipă apărea un puști pe nume Gogu Tonca. Născut la București în 1947, cu cinci mai mic decât viitorul său partner din apărare, Tonca era un pic mai scund, mai bine făcut și mai rudimentar decât Stocker.
După ce și-a încercat talentul în box – „avea și nas de boxer”, își amintește fostul său antrenor Jackie Ionescu – , adolescentul bucureștean a ajuns la juniorii Stelei, iar stagiul militar ca pompier l-a adus la Petroșani.
În imaginile din primul său an în Valea Jiului, Tonca apare tuns aproape zero. Avea 19 ani, iar antrenorul Ștefan Coidum îl folosea doar atunci când apăreau accidentări. Abia la începutul anilor ’70, după câteva sezoane în care a jucat puțin, iar când a făcut-o a fost ba fundaș stânga, ba fundaș dreapta, Tonca avea să devină titular în centrul defensivei, lângă Stocker.
Deplasarea în Valea Jiului, coșmarul fotbalistului de Divizia A
Până la consolidarea cuplului Stocker-Tonca, Jiul și-a consolidat în forță reputația în Divizia A. Cu o echipă aspră în care strălucea conducătorul de joc Petre Libardi – liderul dur din teren „care ar fi putut juca la orice club”, cum îl descrie jurnalistul Dumitru Graur – , echipa își câștiga majoritatea meciurilor de acasă, dar aducea puține puncte din deplasare. An de an, Jiul naviga la jumătatea clasamentului.
Adversarele veneau cu teamă la Petroșani, într-o zonă a țării defavorizată. „Plecai la 10 seara cu trenul de la București și ajungeai la 6 în Petroșani. Rămâneam în vagon până pe la 9 când ne duceam la un hotel care era un fel de castel al fantomelor. Era mereu frig, nu se închideau geamurile”, rememorează Cornel Dinu, căpitanul-luptător al lui Dinamo.
Fostul stelist mingicar Marcel Răducanu îl completează: „Cred că Gambrinus se chema hotelul. Iarna era ca în frigider, nu se închideau bine ferestrele”. „O dărăpănătură”, spune și Dumitru Graur.
La Petroșani, era mult fum, era mizerie, blocurile erau insalubre, oamenii se formau dur, radical. Singura lor bucurie era fotbalul.
– Jackie Ionescu, fostul antrenor la Jiul în anii ’70.
Obosiți și înfrigurați, oaspeții așteptau după-amiaza pentru a merge la vechiul stadion din Petroșani pentru meciul care, spune Dinu, era de cele mai multe ori „un turnir. Atmosfera era una ca în Țara Galilor pe la 1890. Vestiarele erau mici, iar gazonul practic nu exista. Dacă ningea sau ploua, era mlaștină, iar vara era pământ gol”.
Deși jurnaliștii se temeau să scrie tot ce vedeau, mai existau excepții. Dumitru Graur, redactor la Sportul în acei ani, povestește: „Jucătorii Jiului dădeau incredibil la picioare. Era o înțelegere tacită cu arbitrii, nu se prea fluiera la Petroșani. Vreo 20 de minute îi lăsau să joace cum voiau. Era o anumită violență, viața era grea în Vale. Statul accepta ca minerii să aibă o bucurie, fotbalul”.
În aprilie 1968, după un Jiul – Vagonul Arad 1-1, ziaristul Cristian Mantu scria: „În jocul Jiului, n-am remarcat decât duritățile fundașilor și ale lui Libardi, îndeosebi. De altfel, această manieră de joc pare să confirme veștile proaste ce ne sosesc din Valea Jiului”. O lună mai târziu, Tonca și Stocker jucau pentru prima dată împreună în centrul apărării, într-o deplasare la Brașov, într-un 2-3 cu Steagul Roșu.
Jiul făcea un upgrade unei defensive și așa foarte dure care avea să o ducă spre două finale de Cupa României în 1972 și 1974. În scurt timp, numele lui Tonca și Stocker aveau să inspire teamă.
Tonca și amenințarea celor patru copii de acasă
„Când intrai pe gazon la vechiul stadion, coborai printr-un tunel întunecat de ziceai că intri în mină”, spune Dinu. Pe tunel, jucătorii Jiului așteptau să le facă viața un iad adversarilor. Marcel Răduceanu: „Ne luau la înjurături de pe tunel. Tonca și Stocker ne dădeau palme și șuturi pe întuneric”.
