Iașul a fost cea mai benefică și mai fertilă epocă din viața poetului Topârceanu, spațiul și timpul unde au început marile prietenii cu Sadoveanu, Demostene Botez, Mihail Sevastos, pe de o parte, Otilia Cazimir pe altă parte.
Vânătorile și expedițiile, plimbările și excercițiile de tir, discuțiile cu prietenii și colegii, dar mai ales cu mentorul său Ibrăileanu, au contribuit la conturarea definitivă a personalității poetului, a acelui ochi care observă lumea în minuțiozitatea detaliului celui mai insignificant și o transpune în versuri cu o acribie de spițer, necesare, așadar, pentru a descrie o cioară în versuri.
Interesat de mecanică, balistică, chiriașul grăbit studia ornitologie și psihologie animală, iar locuințele lui successive erau veșnic populate de păsări indigene. Nu este astfel deloc de mirare, de unde s-a putut inspira pentru cele 90 de comparații oferite unei ciori, în poezia „Pastel de iarnă”.
„Câmpul alb, ca un cearșaf,
Până-n zări se desfășoară…
Sus pe-un stâlp de telegraf,
S-a oprit din zbor o cioară,”
Topârceanu nu este nicidecum primul parodist al literaturii române, însă știe să mențină în poezia sa umoristică un fior liric autentic. Să ne reamintim un poem, în care Topârceanu excelează în simbiozarea meritorie a lexicului neaoş, iar cioara primește darul vorbirii și simțiri cvasi-umane.
Poezia apare prima data în Viața Romînească din 1922 și ulterior în volumul „Migdale amare” din 1928 cu titlul „Cioara”. Foarte curios însă, în varianta originală, versurile sunt dedicate lui Ionel Teodoreanu.
Viața i-a pus deseori alături pe Topârceanu și pe Teodoreanu, fie în casele prietenilor comuni, fie la redacția „Vieții Romînești” și de-atâtea ori pe ulițele Iașului, însă fără să-i despartă sau să-i apropie vreodată. Își spuneau: domnule Topârceanu, domnule Teodoreanu; iar acest vocativ simplificator al amiciției nu a încălzit niciodată dialogul lor.
Uneori, dialogul lua forma unei polemici literare, cauzată, în primul rând, de stilul literar diferit al celor doi. La Topârceanu, o formulă modernă și rafinată, iar la Teodoreanu, un lirism uneori excesiv și epatant în proză, ceea ce i-a atras porecla de Metaforel.
„Demnă, ca un om celebru;
Mistică și fără chef
Ca un basorelief
De pe-un monument funebru;”
Ionel Teodoreanu era un personaj cu mare trecere publică în spațiul ieșean, ceea ce îi crease și o aură de superioritate. Dendy, brunet, chip acvilin și părul numai tumbe castanii – caracteristici suficiente pentru inventivul și scormonitorul Topârceanu, să-l plaseze pe Teodoreanu, cu toate manifestările sale de superioritate, în imaginea unei ciori strălucit personificate.
„Ireală, ca un duh
Cu penajul ei feeric, –
Ca o cupă de-ntuneric
Răsturnată în văzduh;”
„Pastel de iarnă”, iar mai apoi „Cioara”, este, mai întâi de toate, o șarjă satirică. De această dată, victima literară a fost Ionel Teodoreanu, zugrăvit într-un ton umoristic, atât de greu de atacat. Trebuie ca Teodoreanu să fi înțeles acest poem ca pe un text de creație.
Totuși, cei doi nu vor deveni niciodată prieteni, așa cum mărturisește Ionel Teodoreanu în „Masa Umbrelor”, crezând că vom avea timp și pentru asta, cândva…
„Piază-rea, ca un bluestem
Azvârlit așa-ntr-o doară
Creatorului suprem, –
Și banală… ca o cioară!”
Material realizat de Muzeul Național al Literaturii Române din Iași (https://www.muzeulliteraturiiiasi.ro/; https://www.facebook.com/muzeulliteraturiiromane.iasi), cu sprijinul Biblotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” Iași (http://www.bcu-iasi.ro/; http://www.bcu-iasi.ro/colectii-speciale; https://www.facebook.com/BCUIasi; https://www.facebook.com/SpecialCollectionsBCU/).
