Nu mai este un secret pentru nimeni că numele președintelui Klaus Iohannis este luat în discuție la modul cel mai serios și la nivelurile cele mai înalte, de la Washington și Bruxelles, pentru a prelua funcția de secretar general al NATO după încheierea mandatului de către Jens Stoltenberg (30 septembrie 2023). În sine, o astfel de discuție despre nominalizare este rezultatul unei activități pro-occidentale constante, o seriozitate apreciabilă privind valorile democratice și politicile de securitate manifestate de președintele României, de ținuta înaltă cu care Klaus Iohannis a obișnuit cancelariile occidentale în decursul timpului.
Parcursul său profesional – profesor, șef al învățământului local, apoi primar al unui oraș pe care l-a schimbat la față pentru totdeauna reoccidentalizându-l, de șef de partid, de candidat la președinție – a conturat câteva constante. De la începuturile sale politice, europenismul imanent (primar al primului oraș ales capitală culturală a Europei înainte ca țara să fi fost membră a UE; deschizător de drumuri în modernizarea administrației și un model frust fără scandaluri de corupție, răfuieli locale sau apucături de baron) l-a plasat în răspăr cu tentațiile elitelor locale ale anilor 2000. Fără derapaje sau excese, cu o alură de politician din statele nordice, sobru, convingător prin stilul de excesivă precauție, poliglot, direct, limbajul lipsit de elan confesiv, și tipare (din care punctualitatea aproape maniacală), a fixat în politica locală standarde de politică externă doar mimate uneori pe scena politică locală. S-a ferit mereu de găști, s-a distanțat de figuri excentrice sau conflictuale, nu are pe nimeni în spate care să-l fi introdus în politică, inventat sau dirijat. A fost de la început un solitar convingător. În congruență cu spiritul alonjei din politica externă a statelor din vechiul Occident, alegerea sa ca politician local – cu scoruri uluitoare încă de la primul mandat – și apoi ca președinte care și-a surclasat candidatul cu aproape un milion de voturi în 2014 și apoi – cu toate neîmplinirile unui mandat obsedant – cu și mai multe voturi în 2019 au arătat un adevăr greu de contestat: întâlnirea între un politician de largă respirație cu o noile generații de români aflați la început de mileniu în timpul nou european.
În ciuda unor conjuncturi politice, geopolitice de multe ori nefavorabile, sentențiozitatea l-au scos ușor în evidență în lumea vestică și americană. Tipul nostru de percepție asupra a „ceea ce trebuie” e de multe ori complet nepotrivit cu ceea ce cer vesticii de la asemenea poziții de răspundere, cum e șefia NATO. Un leadership pe care nu e destul să-l înțelegi, trebuie să-l menții, să-l confirmi ani la rând în ipostaze și situații în care instinctul local te îndeamnă să acționezi cu totul altfel. Iohannis a rămas același ca acum 10 sau 15 ani: loial valorilor democratice, onest, vizionar, care a refuzat mereu să depășească linia pe care etica sa religioasă și morala, dar mai ales legea i-o trasaseră. Cine l-a cunoscut și înțeles de la început, nu a fost nici mirat, dezamăgit, nici surprins. Credibilitatea sa și dorința de a face bine nu au reprezentat niciodată îndoieli pentru liderii occidentali și asta este esențial. Greșelile politice inerente nu sunt contabilizate la Washington pentru că acestea nu fac parte din logica unei asemenea poziții de top. Mai mult, niciun mare lider nu poate trece proba anduranței, decât dacă traversează momente de opoziție dificilă. Ori în 2017-2019, când țara a trecut prin cele mai dificile șocuri din 2007, când guvernarea amenința scoaterea din UE, Iohannis a fost ancora instituțională în ochii partenerilor occidentali care a salvat justiția, statul de drept, și a canalizat energiile politice pentru a răsturna o majoritate distructivă.
Fără îndoială, NATO este cel mai mare și mai performant hub internațional de securitate militară, dar și garantul unui set de valori democratice precum statul de drept, drepturile omului sau piața liberă. Niciodată în istorie nu a mai fost concepută o alianță de asemenea anvergură, cu organizare și dotări militare de vârf care să ofere o umbrelă de securitate pe o arie geografică atât de extinsă.
Din cei 13 secretari generali, cât a avut Alianța până acum, chiar dacă niciunul nu a fost șef de stat, un lucru este esențial aici de subliniat. De 12 ori (cu excepția lui Manlio Brosio, italian) aceștia au venit din state cu monarhii constituționale, ceea ce înseamnă că funcția de prim-ministru era asimilată cu cea a unui fost șef de stat. Niciunul nu a fost din Europa Centrală sau de Est. Dar tot ce se întâmplă în aceste luni, după 24 februarie, data invaziei ruse în Ucraina, schimbă cutuma și demonstrează că Europa răsăriteană va da cel mai probabil următorul secretar general al NATO. Din 2008 și 2014, dar mai ales acum, a devenit clar să sensibilitățile regionale vor fi puse în valoare de o alianță unde flancul Estic va deveni cel mai fierbinte pilon. Iar o personalitate din Europa de Est va fi cheia balanței de leadership dintre SUA și vechea Europă.
România a devenit membru deplin al NATO în 2004 și sunt practic 18 ani de când beneficiem de și contribuim la securitate și stabilitate în flancul estic al alianței. În toată istoria noastră nu am fost niciodată într-o situație atât de fastă din perspectiva securității naționale fie că vorbim de fondarea statului român modern din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fie că scrutăm îndelungata prezență românească pe acest teritoriu.
O eventuală numire a președintelui Klaus Iohannis în funcția de secretar general al NATO ar duce România la un nou nivel și ar însemna profilarea țării noastre ca actor regional de importanță semnificativă în Europa. În mod cert, dacă această nominalizare s-ar materializa, România ar ajunge să contrabalanseze avântul și dinamismul diplomatic al Poloniei și ar avea un statut mult mai robust în politica internațională, un clar câștig de vizibilitate și prestanță, un surplus de încredere cu care oficialitățile și cetățenii români vor fi investiți.
Totodată, în perspectiva unui război care se prelungește în Ucraina și a aroganței înalt agresive a diplomației ruse, flancul estic al alianței devine punct strategic nu doar prin înarmare, nu doar ca spațiu și infrastructură de sprijin pentru poporul ucrainean, dar mai ales prin leadershipul secretarului general NATO. Mai exact, România ar deveni cu adevărat un furnizor de leadership global pentru că vizibilitatea și importanța covârșitoare la nivel mondial a secretarului general al alianței sunt subînțelese. Mai mult, această relație transatlantică, care a împlinit în această lună un sfert de veac, ar genera cel mai important element de leadership politic și instituțional, născut din interiorizarea unor valori care ar fi o excelentă probă de putere a exemplului personal pentru clasa politică europeană, regională și autohtonă.
Fără să ne ascundem după cuvinte și păstrând simțul realităților putem spune direct că România ar avea șansa unui român în cea mai importantă funcție deținută vreodată la nivel internațional, o funcție deopotrivă de anvergură diplomatică și de asigurare administrativă a coeziunii și securității militare.
Nu în ultimul rând, odată cu desemnarea lui Klaus Iohannis ca secretar general al NATO, întregul ansamblu democratic românesc, politica internă, partidele politice și evoluțiile interne vor beneficia de un interes crescut din partea tuturor administrațiilor și cancelariilor lumii. România ar deveni un punct de referință pentru liderii politici mondiali, precum și pentru sumedenie de redacții și de jurnaliști. Iar dacă acest lucru se va întâmpla, România va deveni prin extensie și o destinație sigură, apreciabilă și confirmată by default, de potențiali investitori, parteneri militari etc.
Prin principiul aripilor fluturilor care stârnesc furtuni, ar fi puține șanse ca un „accident” politic antidemocratic să mai aibă loc la București cât timp Klaus Iohannis ar fi în fruntea administrației NATO, prestigiul și vizibilitatea mondială ar inhiba orice pornire populistă sau autoritară.
România ar avea de câștigat această paletă întreagă de avantaje vizibile alături de nenumărate beneficii pe care le aduce unui stat o funcție de o asemenea anvergură. Este o perspectivă foarte, foarte bună și avem motive solide să fim optimiști. Susținerea de care se bucură la Washington și Bruxelles sunt deja de natură să creeze în aceste luni un avantaj apreciabil în competiția care a început deja.
În fine, cred că mândria noastră națională ar primi o confirmare că nu suntem mai prejos decât alte națiuni. Că putem face performanță pe funcții înalte, că suntem capabili să îndeplinim roluri grele dacă suntem investiți cu încredere și tratați de la egal la egal. Că alegerea sa în două rânduri pentru poziția de șef al statului a fost un moment de confirmare a sa și în definitiv a capacităților noastre de a decide indiferent de etnie, religie, regiune. Că nicio propagandă nu poate înfrânge dorința unei națiuni de a fi reprezentată demn și onest. Personal, m-am bucurat când Mircea Geoană a ajuns secretar general al NATO, când Laura Kovesi a ajuns procuror șef european, când poziții de răspundere din interiorul UE sau a altor organizații internaționale au fost obținute de români. Și așa cred că vor aprecia și majoritatea românilor momentul. Iar acest lucru ar fi valabil și pentru poziția de președinte al Consiliului European. Și în definitiv, pentru generația mea, a celor care au petrecut foarte puțini ani sub comunism sau s-au născut în democrație, preluarea de către un român a șefiei NATO va fi un argument puternic pentru mulți ani că politica românească are șanse să servească profund binele națiunii și pe cel al altor națiuni.
