Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a lansat, joi, un proiect pilot în România, de monitorizare a relativizării comunismului și a promovării, revizuirii sau ocultării naturii criminale a acestui regim, după cum susțin inițiatorii. Proiectul a fost lansat chiar în ziua de naștere a fostului dictator comunist Nicolae Ceaușescu.Regimul comunist a făcut zeci de milioane de victime de-a lungul deceniilor, fie prin execuții directe, fie prin cele cu caracter genocidar cum ar fi înfometarea ucrainenilor de către regimul stalinist în anii 1930 (Holodomorul) și face în continuare victime în statele în care acesta continuă să existe. În România nu există o lege care să condamne penal promovarea sau relativizarea ideologiei criminale comuniste, la fel cum se întâmplă cu ideologia fascistă, interzisă prin OUG 31/2002.
G4Media prezintă în continuare un interviu cu politologul Daniel Șandru, care conduce IICCMER din martie 2022, și care a vorbit despre proiectul de monitorizare a manifestărilor de orice fel care promovează sau relativizează comunismul, dar și despre modul în care România se raportează astăzi la regimul criminal. Șandru este și prorector, și președinte al Senatului Universității „Petre Andrei” din Iași.Principalele declarații:
”Războiul din Ucraina ne-a arătat care pot fi efectele politice și culturale ale unor politici de relativizare a crimelor comunismului”;
”Demonizarea democrației, consolidarea autoritarismului și războiul din Ucraina nu ar fi fost posibile fără o politică de transformare a trecutului sovietic într-un ”paradis pierdut”;
”Cultivarea nostalgiei pentru trecutul comunist, mai ales în rândul celor care nu l-au trăit, este una dintre formele cele mai eficiente de subminare a încrederii oamenilor în virtuțile democrației și în avantajele sale”;
”Comunismul, ca de altfel și totalitarismul de dreapta, nu sunt fenomene care să poată fi înțelese de către cei tineri pe parcursul unei lecții sau două”;
”(Despre spălarea Securității într-un documentar TVR): ”Accederea în Securitate, mai ales ca ofițer, însemna aderența la un set de valori și convingeri specifice comunismului, atât în perioada stalinistă, cât și în cea așa-zis „națională” (…) Din păcate, ele tind să se consolideze odată cu trecerea vremii și să capete forma unui adevărat discurs justificator”;
”Îi pot asigura pe foștii securiști din asociația cadrelor în rezervă a SRI că Securitatea lui Ceaușescu, ca și aceea a lui Dej, nu va rămâne în istorie altceva decât ceea ce, realmente, a fost: o instituție totalitar-criminală, al cărei scop a fost slujul dictatorial și anihilarea libertăților și drepturilor fundamentale prin crime și abuzuri”;
”Vom furniza toate argumentele factologice și documentare de care este nevoie pentru a împiedica reabilitarea comunismului prin uitarea victimelor sale”;
”Vom cere schimbarea numelor de obiective sau străzi care poartă numele unor activiști comuniști, în cazul în care există”;
”Este o nevoie acută de un muzeul al comunismului (…) IICCMER a întreprins pași concreți în această direcție. „Închisoarea Tăcerii” (Râmnicu Sărat, n.red.) va fi spațiul în care tinerii, dar nu doar ei, vor afla foarte multe lucruri despre crimele comunismului, astfel încât nimeni să nu uite și din ce în ce din ce mai puțini să-și permită să le nege sau să le relativizeze”;
”Ion Iliescu a fost omul care a avut o contribuție esențială la întârzierea consolidării democrației românești”.
Reporter: Au existat două inițiative parlamentare, ale PNL (2016) și USR (2019) de interzicere a promovării comunismului, dar ambele au eșuat din diferite motive. De ce nu e pregătită România să condamne și să interzică orice aspect referitor la acest regim totalitar care, prin prisma numărului de victime, a ucis chiar mai mult decât fascismul?Daniel Șandru: Motivația esențială a acestei inițiative nu este aceea de a intra în zona unei „martirologii competitive”, așa cum inspirat spunea regretatul profesor Michael Shafir, și nici aceea de a oficializa delictul de opinie. Suntem însă convinși că, pentru a putea privi cu încredere în viitor, România trebuie să-și evalueze cu obiectivitate și curaj trecutul, iar acolo unde s-au comis crime să indice cu claritate responsabilitățile personale și pe acelea colective. Anii menționați de dumneavoastră, 2016 și 2019, se diferențiază radical de momentul nostru.
Suntem la aproape un an de la începerea războiului din Ucraina, iar acesta ne-a arătat, printre multe altele, care pot fi efectele politice și culturale ale unor politici de relativizare a crimelor comunismului. Fără o astfel de politică, menită să transforme trecutul sovietic dictatorial într-un „paradis pierdut”, așa cum s-a întâmplat în Rusia, demonizarea democrației, consolidarea autoritarismului și războiul din Ucraina nu ar fi fost posibile. O societate clădită pe valori democratice și convingeri umaniste nu se lasă antrenată într-o aventură imperialistă războinică, așa cum este cea a Rusiei.
Sigur că în România nu există o astfel de politică oficială de reabilitare a comunismului și de ocultare a crimelor sale, dar există inițiative private în acest sens, inițiative care, din nefericire, contribuie la configurarea unui „câmp simbolic” ce iradiază spre societate perspectiva nostalgică a unui așa-numit „comunism bun”, înțeles fie ca unul care a rămas în expectativă, „care ar fi putut fi”, dacă nu ar fi fost „prost aplicat”, fie ca unul la care, de fapt, ar trebui să ne raportăm ca la o formă de „modernizare societală”, un soi de „epocă de aur” spre care nu putem decât tânji.
Eu cred că rezultatul final al unor astfel de poziționări va fi subminarea fragilei culturi politice democratice din România, dacă acestea nu sunt semnalate și analizate la timp. Cu cât românii vor ști mai multe despre crimele comunismului, despre efectele catastrofale pe care acesta le-a avut asupra tuturor, cu atât societatea va fi mai pregătită pentru a respinge astfel de încercări de reabilitare a acestei forme a totalitarismului. Astăzi, cultivarea nostalgiei pentru trecutul comunist, mai ales în rândul celor care nu l-au trăit, este una dintre formele cele mai eficiente de subminare a încrederii oamenilor în virtuțile democrației și în avantajele sale.
Rep.: Deputatul PNL Alexandru Muraru a propus, în 2022, introducerea obligatorie în școli a istoriei comunismului românesc, proiect despre care susține că ar avea șanse mari de reușită. Avem nevoie de un astfel de curs în școli? Argumentați.D.Ș.: O bună parte dintre motivele care susțin această inițiativă au fost inventariate chiar de autorul ei. Totuși, ar fi de adăugat, în primul rând, faptul că educația reprezintă cel mai solid fundament pentru o democrație, iar asta include și educația anti-totalitară. Au trecut mai mult de trei decenii de la căderea regimului comunist. Multe dintre amintirile dureroase ale comunismului tind să se estompeze. Mulți dintre martorii atrocităților comunismului, în toate perioadele sale, nu mai sunt printre noi, ceea ce face ca importanța unui discurs educațional cu privire la efectele criminale ale comunismului să fie cu atât mai elocventă.
Comunismul, ca de altfel și totalitarismul de dreapta, nu sunt fenomene care să poată fi înțelese de către cei tineri pe parcursul unei lecții sau două. Ele au resorturi adânci, care rezidă nu doar în deciziile politice asumate ale unor dictatori, ci și în evoluții culturale și mentale de lungă durată, care cer un efort de raționalizare și explicitare consistent, ce nu se poate face în absența unor instrumente educaționale solide. Un curs de istorie a comunismului în învățământul preuniversitar este un astfel de instrument.
Fără tineri educați, conștienți de avantajele libertății, dar și de pericolele autoritarismului și totalitarismului, îmi este greu să-mi imaginez cum poate fi consolidată democrația românească. Istoria comunismului nu trebuie să fie un nou tip de martirologie. Ea trebuie să fie și o adevărată metodă de dezvoltare a gândirii critice în rândul tinerilor, de cultivare a curajului intelectual și de evaluare onestă a istoriei noastre recente.
Rep.: G4Media a arătat cum într-o emisiune TVR din vara anului trecut Securitatea comunistă a anilor 80 a fost spălată public prin intervențiile telefonice ale unor femei care susțin că au lucrat în sistem, iar ”sistemul și uniforma militară” sunt lăudate și puse în prim plan de acestea. Care sunt riscurile relativizării și ale banalizării răului produs de Securitatea comunistă?
D.Ș.: Sunt la curent cu disputa publică legată de acest subiect și trebuie să spun că perspectiva „implicată”, chiar pozitivă, a acelor doamne nu m-a mirat deloc. Accederea în Securitate, mai ales ca ofițer, însemna aderența la un set de valori și convingeri specifice comunismului, atât în perioada stalinistă, cât și în cea așa-zis „națională”. Nu cred că astfel de reziduuri intelectuale dispar din mințile și conștiințele celor în cauză odată cu trecerea timpului. Din păcate, ele tind să se consolideze odată cu trecerea vremii și să capete forma unui adevărat discurs justificator.
Dar nu este singura inițiativă care promovează în subtext ideea Securității ca serviciu de „intelligence”. În opinia mea, o astfel de aserțiune nu se susține. Dimensiunea informațională a Securității, pe tot parcursul existenței sale, a fost clar subordonată celei represive. Da, Securitatea a întreprins operațiuni de „intelligence”, dar acestea erau subsumate misiunii sale fundamentale, anume cea de protejare a statului totalitar și de consolidare a dictaturii PCR.
În toamna anului trecut, IICCMER a intervenit public în cazul unei încercări de comemorare a unor așa-numiți „eroi de pe frontul nevăzut”, prin intermediul unei cruci comemorative ridicată de filiala Argeș a asociației cadrelor în rezervă și în retragere a SRI, în arealul parcelei militare a Cimitirului Municipal „Sf. Gheorghe” din Pitești. Condusă de un fost ofițer de Securitate, colonelul în rezervă Dumitru Șovar, respectiva filială din Pitești a amintitei asociații a prezentat public această inițiativă tocmai în sensul eroizării acțiunilor de poliție politică de dinainte de 1989. Ulterior, urmare și a intervenției IICCMER, înscrisul de pe placa de la baza construcției respective, pe care niciuna dintre instituțiile implicate și ai căror reprezentanți „s-au înghesuit” la evenimentul de „dezvelire” nu vrea să o asume în sensul autorizării legale a apariției sale, a fost modificată, astăzi făcând trimitere la „eroii” de după 1990. Chiar dacă acești „eroi” au existat, de ce ar fi justificată o astfel de construcție comemorativă la Pitești?
Pot înțelege că domnul fost ofițer de Securitate Șovar își imaginează că se află, alături de alți foști securiști din respectiva asociație, într-un moment de reactivare a mantrei „apărătorilor patriei”, dar îl și îi pot asigura că Securitatea lui Ceaușescu, ca și aceea a lui Dej, nu va rămâne în istorie altceva decât ceea ce, realmente, a fost: o instituție totalitar-criminală, al cărei scop a fost slujul dictatorial și anihilarea libertăților și drepturilor fundamentale prin crime și abuzuri. Și le mai pot promite că și cei care, în anii ceaușismului târziu, au contribuit la îndeplinirea acestui rol vor ajunge, în cele din urmă, să răspundă legal pentru faptele lor.
Rep.: De ce IICCMER consideră necesar un proiect de monitorizare și condamnare a relativizării comunismului? Detaliați proiectul.
D.Ș.: Ceea ce intenționăm este ca IICCMER să monitorizeze manifestările și inițiativele al căror efect voluntar sau involuntar este promovarea, revizuirea sau ocultarea naturii criminale a regimului comunist. Vrem să publicăm un raport anual în care aceste incidente să fie inventariate, astfel încât să înțelegem mai bine cu ce ne confruntăm și, mai ales, care este tiparul unor asemenea tendințe. Subliniez faptul că scopul nostru nu este să instituim delictul de opinie sau să facem poliție intelectuală, ci să înțelegem și mai ales să oferim instrumente și argumente educaționale, care pot fi folosite într-un demers mai larg de cunoaștere profundă a crimelor comunismului.
Intenția IICCMER nu este aceea de a inventa presupuși „dușmani ai democrației”, ci de a înțelege de unde vin și cum se manifestă pericolele la adresa acesteia. Un astfel de proiect nu poate fi unul de „condamnare” a comunismului, căci IICCMER nu are astfel de atribuții și nici instrumente ca atare. Ceea ce face IICCMER este să ofere argumente și temeiuri pentru a nu uita niciodată faptul că regimul comunism a produs efecte criminale pe tot parcursul existenței sale.
O monitorizare presupune inventarierea unor astfel de inițiative, fie că în cauză este vorba despre organizarea unor evenimente care se revendică de la propaganda comunistă sau încercări de eroizare a aparatului represiv comunist. Odată inventariate și clasificate, conform unei metodologii pe care încă o elaborăm, frecvența și amploarea unor astfel de inițiative vor fi analizate pentru a trage concluziile care se impun. Pe lângă echipa IICCMER, care administrează acest proiect, ne bazăm și pe semnalele primite din partea societății pentru a afla despre astfel de demersuri, unele dintre ele de importanță locală.
În orice caz, obiectivul proiectului este de a înțelege cu ce ne confruntăm, considerând că multe dintre aceste inițiative își au originea într-o cunoaștere insuficientă a trecutului comunist și mai puțin într-o încercare voluntară de recuperare pozitivă a acestuia.
Rep.: Cum vă poziționați față de traseul dosarelor Revoluției și Mineriadei, la peste 30 de ani de la evenimente?
D.Ș.: Nu am o poziție referitoare la traseul acestor dosare, cu atât mai mult cu cât ele se află încă pe rolul instanțelor. Din perspectivă politologică și istorică, însă, cred că un rol important în această epopee l-a jucat efortul unor structuri ale comunismului de a-și găsi un loc nou în societatea postcomunistă. În mod curent, adevărurile complexe au foarte multe zone de gri și necesită o gândire critică solidă pentru a fi înțelese complet. Pe lângă acestea, actul de justiție are în centru ideea de legalitate, ceea ce nu de fiecare dată înseamnă dreptate, în sensul absolut al cuvântului.
Faptul că nu-i cunoaștem pe toți responsabilii morali și pe cei direcți pentru represiunea de până în 22 decembrie 1989, și nici pe cei pentru morții din perioada 22-25 decembrie se explică prin faptul că mulți dintre autori au reușit să facă saltul în tranziție, bucurându-se de protecția celor care au preluat puterea după moartea lui Ceaușescu. Aceleași autorități au organizat și mineriadele, pe care le consider încercări de consolidare a sistemului mixt creat de grupul din jurul lui Ion Iliescu, în primele zile după moartea cuplului Ceaușescu.
Deși a fost, pe toată perioada activității sale politice, un activist de partid veritabil, în condițiile pulverizării partidului, după căderea lui Ceaușescu, și pentru a-și consolida puterea, Ion Iliescu și oamenii săi au apelat la o serie de tehnici insurecționale astfel încât să creeze aparența războiului civil. O astfel de aparență, care din păcate avea nevoie de morți și victime pentru a fi credibilă, era menită să-l impună pe Iliescu drept soluția politică unică, acreditând ideea că țara ar fi avut de ales între dispariție și un regim politic clădit pe vestigiile reorganizate ale ceaușismului. De aceea consider că există o legătură, dacă nu organizațională, cel puțin politică, între morții din perioada 22-25 decembrie și mineriade.
Rep.: Aveți în vedere, în calitate de șef IICCMER, să militați pe lângă autorități (ex: Parlament) pentru introducerea condamnării penale în cazurile de susținere/promovare publică a comunismului, de afișare a însemnelor acestora etc.
D.Ș.: Cu siguranță vom furniza toate argumentele factologice și documentare de care este nevoie pentru a împiedica reabilitarea comunismului prin uitarea victimelor sale. Activitatea IICCMER, după cum o arată și numele, în bună măsură este axată pe această direcție. Investigațiile aflate acum în curs, unele dintre ele foarte înaintate, pun în lumină, documentează natura criminală permanentă a comunismului, chiar și în perioadele în care istoricii scriu și vorbesc despre o slăbire a represiunii. Poate că represiunea politică din comunism a avut un traseu sinuos, dar crimele comise sub autoritatea acestui regim nu au încetat nici măcar în ultimele ore ale existenței sale.
Rep.: Aveți cunoștință de străzi, piețe, școli etc care poartă nume de comuniști? Dacă da, aveți în vedere să susțineți public schimbarea numelor acestora?
D.Ș.: În momentul de față nu sunt în măsură să afirm că ar exista astfel de străzi, dar nu exclud. Vă mulțumesc pentru întrebare, căci va sta cu siguranță la originea unui demers investigativ, iar dacă ne vom confrunta cu astfel de cazuri, le vom semnala. Da, vom cere schimbarea numelor de obiective sau străzi care poartă numele unor activiști comuniști, în cazul în care există.
Rep.: Cum considerați că este reprezentată memorializarea comunismului? Nici azi nu avem un muzeu al comunismului (exceptând memorialul de la Sighet, care nu este o inițiativă a Statului). Nu avem nevoie de un muzeu al comunismului?
D.Ș.: Întrebarea dumneavoastră este mai mult decât binevenită. Este nevoie acută de un muzeu al comunismului, iar IICCMER a întreprins pași concreți și aș zice semnificativi în această direcție. Fosta închisoare de la Râmnicu Sărat va fi, în aceeași măsură, un spațiu de memorializare a victimelor comunismului și un centru educațional în cadrul căruia, prin raportare la ce a însemnat totalitarismul comunist în România, să putem transmite reperele necesare pentru exercițiul cotidian de consolidare a democrației.
E ceea ce se întâmplă, spre exemplu, de curând, în Germania, acolo unde fostul sediu al STASI, poliția politică din fosta Germanie de Est, va deveni în perioada următoare un „campus al democrației”. Proiectul Memorialului „Închisoarea Tăcerii” de la Râmnicu Sărat, inclus de Guvernul României în PNRR și finanțat deja (contractul a fost semnat pe 6 octombrie 2022) va începe să devină realitate încă din acest an și va fi finalizat în 2026. Nu ne propunem să intrăm în competiție cu alternativele private de memorializare a răului politic specific totalitarismului comunist, considerăm că acestea sunt binevenite și sunt, ca intelectual public, un admirator al efortului deosebit depus de doamna Ana Blandiana și echipa domniei sale de la Fundația Academia Civică în direcția Memorialului de la Sighet și a celorlalte forme de menținere în conștiința socială a impactului negativ pe care acest regim l-a avut în istoria României.
Consider că proiectul Memorialului de la Râmnicu Sărat, singurul susținut în prezent de către statul român, poate juca un rol important în aceeași direcție și cred în complementaritatea demersului nostru cu inițiativele din sfera privată. Cum am spus în nenumărate rânduri, Memorialul administrat de IICCMER va pune accent pe înțelegerea directă, senzorială a experienței carcerale comuniste, dar va fi, în egală măsură, și un loc de celebrare a democrației. Suferințele îndurate în această închisoare de cei pe care regimul comunist îi considera dușmani ne obligă să punem accent pe educația antitotalitară a tinerilor.
Nu există o modalitate mai potrivită de comemorare a victimelor regimului comunist, de evocare a suferințelor produse de acesta decât menținerea vie a memoriei lor. „Închisoarea Tăcerii” va fi spațiul în care tinerii, dar nu doar ei, vor afla foarte multe lucruri despre crimele comunismului, astfel încât nimeni să nu uite și din ce în ce din ce mai puțini să-și permită să le nege sau să le relativizeze.