Nostalgicii „Epocii de Aur” a regimului comunist au reusit sa faca, in ultimii ani, foarte populara povestea platii datoriilor de catre Romania in 1989, motiv de laude la adresa „patriotului” Nicolae Ceausescu si de teorii conspirationiste potrivit carora acesta ar fi fost, de fapt, motivul inlaturarii dictatorului.
Partea care scapa acestei povesti este mai putin glorioasa: datoriile platite cu pretul unor sacrificii uriase de catre poporul roman fusesera facute tot de Ceausescu. Creditele de miliarde luate in conditii dezavantajoase au fost cheltuite pentru a construi o industrie grea anacronica si energofaga, in total contratimp cu momentul si directia in care se indrepta lumea. Politicile economice proaste au zdrobit Romania, care la sfarsitul anului 1981 a intrat in faliment pentru a doua oara in istorie (prima oara a fost in 1933).
In ce priveste Polonia, o cauza majora au fost tensiunile sociale si dezorganizarea pietei muncii odata cu ascensiunea sindicatului Solidaritatea si opozitia societatii la comunism.
In situatia Romaniei, rolul principal l-au jucat deciziile proaste luate de regimul comunist, in frunte cu dictatorul Nicolae Ceausescu. Recesiunea a fost una puternica, tara incheind anul 1989 de departe pe ultimul loc in Europa, la bataie cu Albania, la absolut toate capitolele, indicatorii si masuratorile, de la PIB/locuitor si putere de cumparare, consum de alimente si haine pana la exporturi, importuri, randament al productiei agricole si numar de persoane educate. O situatie care nu poate fi caracterizata decat printr-un singur cuvant: catastrofala.
Totul incepe in 1971, cand Ceausescu preia fraiele economice de la premierul Ion Gheorghe Maurer, decide inlocuirea specialistilor cu politrucii in toate institutiile si anunta ca va incepe construirea unei imense industrii grele
Cazul specific al Romaniei merita studiat indeaproape, iar profesorul Bogdan Murgescu a facut acest lucru intr-un mod exceptional in lucrarea „Romania si Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010)”.
Povestea incepe cu 1971, cand Nicolae Ceausescu – deja la putere de 6 ani – decide sa preia fraiele guvernului si ale politicilor economice din mainile premierului Ion Gheorghe Maurer.
Timp de doua decenii, Romania reusise, mobilizand resursele umane si materiale ale tarii, sa recupereze intr-o anumita masura decalajul major pe care-l avea fata de restul Europei (fara a reusi sa ajunga insa nici macar la 50% din nivelul mediu de dezvoltare existent pe continent). Insa acest potential de crestere se epuizase nu doar in Romania, ci si in celelalte tari socialiste, pentru ca sistemul economic comunist era gandit pentru perioada primei revolutii industriale din Secolul al XIX-lea sau, cel tarziu, inceputul Secolului al XX-lea. In lumea comunista se prefigura o criza anuntata de incetinirea rapida a cresterii economice.
Pe acest fundal deja ingrijorator, in Romania apare in scena Nicolae Ceausescu – un ienicer al regimului, activist de partid la origine muncitor necalificat, cu o capacitate foarte limitata de a intelege directia spre care se indreapta lumea.
Odata cu preluarea fraielor economiei de la Ion Gheorghe Maurer, noul lider ia mai multe decizii strategice decisive. Prima este repolitizarea intregului sistem social-economic. Intr-o cuvantare tinuta pe 9 iulie 1971, el anunta ca trebuie ca fraiele sa treaca iar din mainile specialistilor in cele ale activistilor de partid. Se pun astfel bazele totalei deprofesionalizari a tuturor institutiilor din Romania – inclusiv a economiei.
