Cu greu se poate gasi in istoria Romaniei un grup care sa fi adus atatea pagube si nenorociri pe capul locuitorilor de pe aceste meleaguri decat calugarii ortodocsi greci. Patrunsi in tarile romane incepand cu Secolul XVI-lea, cand diversi boieri si domnitori au inceput sa faca donatii constand in terenuri, paduri si manastiri catre asezaminte ecleziastice de la Muntele Athos ori catre Patriarhiile din Constantinopole, Alexandria, Antiohia si Ierusalimului, calugarii greci si-au extins permanent puterea si influenta.
Domnitorii romani s-au luptat 200 de ani cu ei, cei care au reusit in final sa-i puna capat fiind domnitorul Alexandru Ioan Cuza si premierul sau, Mihail Kogalniceanu, prin secularizarea averilor bisericesti din 1863. Insa acest act s-a facut cu zvarcoliri incredibile.Calugarii greci s-au luptat cu ferocitate pentru prada lor, iar in final, cand au pierdut partida, au distrus si incendiat tot ce n-au putut cara cu ei, aruncand in urma blesteme ingrozitoare si ocari. Desi de la secularizarea averilor detinute de „sfintii parinti“ de la Muntele Athos au trecut 150 de ani, chiar si in ziua de azi mai sunt stareti ai manastirilor de acolo care n-au pierdut speranta ca intr-o buna zi vor recapata pamanturile si padurile „lor“ in Romania.
Inceputa in a doua jumatate a anilor 1500 ca un act de milostenie si cucernicie, ceea ce avea sa devina ulterior afacerea manastirilor inchinate capatase, la mijlocul Secolului al XIX-lea, proportii monstruoase. In 1863, cand domnitorul Alexandru Ioan Cuza si premierul Mihail Kogalniceanu au luat taurul de coarne, in Muntenia existau 69 de manastiri, din care 35 (adica peste 50%!) erau inchinate unor stapani de peste mari si tari. In Moldova erau 122 de manastiri, din care 29 erau inchinate.
Averea asezamintelor de cult era colosala: Biserica detinea circa 25% din totalul suprafetei tarilor romane. Din acesti 25%, cam 10% tineau de manastirile inchinate. Cifrele par neverosimile, dar sunt confirmate nu doar de istorici, ci si de insasi Biserica Ortodoxa Romana, prin actualul Patriarh Daniel: „Ponderea proprietatilor bisericesti raportata la suprafata agricola si forestiera totala a Principatelor Romane era, in Muntenia, de 16,55% pentru cele neinchinate si de 11,14% pentru cele inchinate, iar in Moldova de 12,16% pentru cele neinchinate si de 10,17% pentru cele inchinate, totalizand aproximativ un sfert din teritoriul de atunci al Romaniei”.
Problema cu aceste manastiri nu era doar ca incalcau suveranitatea tarilor romane, dar si ca administratorii lor greci, profitand de bunatatea donatorilor si de instabilitatea politica ulterioara, deturnasera intelegerea initiala. Autorii daniilor stipulasera de-a lungul timpului ca le inchina diverselor asezaminte religioase de la Sfantul Munte ori catre Patriarhiile Orientale ca un act de cucernicie, pentru a ajuta ortodoxia greu incercata dupa ce Imperiul Bizantin cazuse sub turci.
Atunci cand se intocmisera actele de danie, se mentionase clar ca doar o parte din venitul obtinut de manastirile inchinate prin exploatarea mosiilor primite poate lua calea strainatatii. Grosul ar fi trebuit sa ramana in Muntenia si Moldova, pentru propasirea comunitatilor locale, repararea si intretinerea manastirilor, construirea si administrarea de scoli, spitale etc.
Numai ca, in timp, autorii daniilor au murit, iar grecii n-au mai respectat intelegerea. Manastirile inchinate din Tara Romaneasca si Moldova au devenit un taram al fagaduintei pentru calugarii, staretii si patriarhii din Orient. Cele mai nenorocite comunitati din tarile romane erau cele din satele care apartineau de manastirile inchinate. Calugarii ortodocsi greci se inghesuiau sa vina aici pentru a jefui salbatic avutiile de pe niste meleaguri de care nu-i lega decat setea de imbogatire rapida. Manastirile inchinate au devenit stat in stat, nu plateau dari catre autoritatile autohtone si nu dadeau socoteala nimanui pentru ce se intampla pe pamanturile lor. Padurile erau defrisate, iar tot venitul obtinut din cultivarea pamantului ajungea peste hotare.
La inceputul anilor 1860, mosiile administrate de calugarii greci si manastirile inchinate aratau in ultimul hal, degradate si darapanate, iar lacomia acestora devenise legendara in randurile populatiei. A.D. Xenopol scrie in „Istoria romanilor“: „Ce facuse insa din manastirile inchinate lor calugarii Greci? Imprastiase calugarii pamanteni (romani – n. red.) la cele patru vanturi si nu-i mai inlocuise cu altii, incat ele incetara de a mai fi comunitati religioase romane. Dar nici macar cu calugarii greci nu inlocuiau ei pe acei de bastina, nepunand in ele decat putini insi, de care egumenul avea nevoie, pentru administrarea averilor manastirei. De aceea se constata faptul neasteptat ca manastirile inchinate, in loc de a infatosa o bogata poporatie de calugari straini, nu sunt decat foarte sarace in oameni, fata de manastirile neinchinate. Pe cand aceste din urma, in numar de 53 si 189 de schituri, au 2.836 de calugari si 3.043 de calugarite, acelea inchinate, in numar de 72 si 24 de schituri, nu au decat 509 calugari si 46 de calugariti. Manastirile inchinate fuse deci desfiintate ca manastiri. Ele nu mai erau comunitati religioase de inchinare catar Dumnezeu, ci curat numai dependenti administrative ale manastirilor din Rasarit, insarcinate cu adunarea veniturilor, spre a le trimite patroanelor lor”.
Patriarhul Daniel spunea in 2013, la implinirea a 150 de ani de la Secularizare: „Mai cu seama in Secolele XVIII si XIX, veniturile, bunurile si odoarele bisericesti ale manastirilor si schiturilor inchinate au fost aproape in exclusivitate trimise catre Locurile sfinte sau au luat, sub administrarea discretionara a egumenilor, alte destinatii, astfel incat manastirile inchinate au fost constant lasate neingrijite, ajungand, cel mai adesea, intr-o stare critica sau chiar in stare de ruina”.
Primele eforturi ale domnitorilor pamanteni de a-i scoate pe hulpavii calugari ortodocsi greci din tara incep la 1628. Zece ani mai tarziu, Matei Basarab afirma ca „sfintii parinti“ practica pe scara larga mita si falsul, pentru a pune mana pe cat mai multe manastiri care nu li se cuvin
Domnitorii pamanteni au devenit relativ repede constienti ca odata cu calugarii ortodocsi greci „il bagasera pe dracul in casa“. Avem numeroase marturii ca mai multi dintre cei perindati pe tronul Tarii Romanesti si Moldovei au incercat sa opreasca instrainarea manastirilor pamantene. Dar, odata intrati, de preasfintii parinti nu era usor sa se mai scape.
A. D. Xenopol, unul dintre cei mai mari istorici ai Romaniei, descrie in Volumul XIV din monumentala sa opera „Istoria romanilor“, aceste zbateri ale voievozilor romani: „Cea intai miscare de reactiune contra instrainarei manastirilor pamantene se face sub Alexandru Iliasi, in Muntenia, in anul 1628, cand domnitorul opreste a se inchina manastirea Sneagovul catra manastirea Pantocrator din Sf. Munte, «pentru ca am vazut, cum si alti domni, cei ce au fost inaintea noastra, ca mai toate manastirile de aici le-au pierdut si le-au supus si le-au inchinat de a fi metoase celor din Sf. Munte, si pentru ca in destule sunt metoasele cu cate au inzastrat domnii de mai inainte pe Sf. Munte si alte locuri dintre manastirile Ungro-Vlahiei»“.
Lacomi, sfintii parinti tratau aceste locuri unde li se deschisese usa ca niste „no man’s land“, unde absolut orice era permis. Pentru a-si extinde averile, nu se mai multumeau cu manastirile inchinate de potentatii locali, ci recurgeau la falsificarea documentelor si la mita.
A.D. Xenopol scrie ca inca din prima parte a Secolului al XVI-lea localnicii au observat ce se intampla: „Mateiu Basarab, prin un hrisov al sau din 1639, reiea din manele calugarilor greci 21 de manastiri «care le-au inchinat acei domni si vladici straini, pentru mita si fara voia nimalui si anume: Tismana, Cozia, Argesul, Bistrita, Govora, Dealul, Glavaciocul, Sneagovul, Cotmana, Valea, Rancaciovul, Mislea, Bolintinul, Campulung, Caldarusanii, Sadova, Arnota, Gura- Motrului, Potocul, Nucetul si Tingarul». Domnul insa lasa «supuse si statatoare calugarilor straini acele manastiri, macar domnesti, macar boieresti, care singuri ctitorii lor le au inchinat si le-au supus metoase». Masura luata de Mateiu Basarab este insamnata din mai multe punte de vedere: mai intaiu ea dovedeste cum calugarii Greci nu se sfieau a uzurpa stapanirea asupra unor manastiri, asupra carora nimene nu le daduse nici un drept. Apoi ea arata ca domnul nu facea decat sa indrepte un abuz introdus fara de cale, si nu avea in cuget sa prigoniasca pe Greci, ceeace intareste si mai mult parerea ca manastirile luate inapoi erau intr’adevar uzurpate. Paul din Alep, secretarul patriarhului Macarie, aminteste despre o improtrivire la inchinarea manastirei Calui catra locurile sfinte, improtrivire ce se intampla pe la 1654, pe cand el se afla in Muntenia. Paul spune anume ca clerul grecesc din aceasta tara staruia ca si manastirea Calui sa se alipeasca catre patriarhia de Antiohia, precum mai erau si altele; dar ca, afara de egumen si de cativa calugari, nu gasiram mai pe nimene care sa intre in vederile noastre”.
Dupa alungarea fanariotilor, muntenii si moldovenii ii alunga pe „popii greci ce pana acuma au fost sazand pe la manastirile pamantesti, din care se lucra felurite rale urmari“. Intervin insa rusii si „domnii sunt nevoiti a se supune trufasilor Greci ce veneau acuma, furiosi pentru incercata lor deposedare, sa se vare inca mai adanc in inima manastirilor“
Aceste incercari izolate vor esua mai ales incepand cu Secolul al XVIII-lea, cand timp de 100 de ani tarile romane sunt conduse de fanarioti. Acesta devine momentul de maxima putere a calugarilor greci in Moldova si Tara Romaneasca.
Lucrurile incep sa se schimbe dupa 1821, cand Imperiul Otoman zdrobeste Eteria si, drept represalii pentru razmerita grecilor, renunta la a mai numi domnitori fanarioti.
Boierii autohtoni profita de ocazie si roaga Inalta Poarta „sa se milostiveasca, sa asculte glasurile nevinovatului norod (…) sa se reintoarca mosiile manastirilor inchinate ocarmuirei pamantesti, care sa fie indatorita a raspunde o suma ca embatic catre locurile sfinte“. Acesta este „cel dintaiu glas scos de tarile romane, pentru inlaturarea calugarilor greci din sfintele locasuri ale tarei“, scrie Xenopol, cu expertiza celui care traieste foarte aproape de momentul evenimentelor respective (a publicat „Istoria romanilor“ intre 1888 si 1893).
Turcii accepta initial, bucurosi sa-i pedepseasca pe grecii tradatori. In firmanul de domnie acordat lui Ionita Sturza in 1822, Sultanul ordona ca „popii greci ce pana acuma au fost sazand pe la manastirile pamantesti, din care se lucra felurite rale urmari, toti sa se izgoneasca si sa se alunge, si toata temelia rautatilor, scoalele grecesti, sa se desfiinteze“.
Acoperiti de-acum de ordinul Sultanului de la Constantinopole, domnitorii Sturza in Moldova si Ghica in Muntenia purced bucurosi la treaba si-i alunga pretutindeni pe calugarii greci, manastirile fiind preluate de clerici autohtoni. Se infiinteaza cate un comitet de boieri in fiecare din cele doua principate, scopul fiind „reintocmirea acaretelor si plata datoriilor acestor manastiri, inamolite si ruinate, prin administrarea destrabalata a calugarilor greci. (…) Veniturile incep sa fie atribuite la nevoi obstesti, precum bunaoara, la una din manastiri, spre intretinerea unui spital de ciumati“ (A. D. Xenopol).
Numai ca, intre timp, in peisaj aparuse si Rusia. Imperiul Tarist avea propriile interese si calcule in Balcani, se erijase in ocrotitorul ortodoxiei si ii folosea pe greci in politica de expansiune catre Bosfor si Dardanele si catre Mediterana. Asa ca ii preseaza pe otomani sa revina asupra deciziei, ceea ce se si intampla. Calugarii se intorc astfel in Moldova si Tara Romaneasca triumfatori si pe cai mari, inversunati de-acum sa jefuiasca si mai abitir resursele.
Turcii ordona celor doi domnitori sa le dea socoteala grecilor despre veniturile incasate de manastirile inchinate pe anul 1827. „Domnii sunt nevoiti a se supune trufasilor Greci ce veneau acuma, furiosi pentru incercata lor deposedare, sa se vare inca mai adanc in inima manastirilor, din care primul vant al reintregirei vietei romanesti pasurse ca voieste sa-i desradacineze“, scrie Xenopol.
Episodul de pomina din 1846: egumenul grec de la Trei Ierarhi, furios ca e pus sa respecte actul de danie si sa finanteze o scoala normala, face apoplexie si moare in timp ce-i afuriseste si blestema pe mitropolit si pe elevi
Acesta relateaza si un episod de pomina petrecut in 1828. Gheorghe Asachi se intoarce de la Viena cu un document semnat de domnitorul moldovean Gheorghe Stefan (1653-1658), prin care acesta scria ca intemeietorul scolii Trei Ierarhi o inzestrase cu trei mosii. Numai ca, intre timp, scoala disparuse si banii de la mosiile respective intrau in buzunarul calugarilor greci. Se da dispozitie ca in manastirea Trei Ierarhi sa se reinfiinteze o scoala normala si un gimnaziu.
Urmeaza un foarte lung proces cu calugarii greci, care se incheie abia in 1846 (la aproape 20 de ani dupa deschiderea lui!) cu castig de cauza pentru moldoveni. Epilogul intamplarii e incredibil. Grecii sunt furibunzi si „la cel dintaiu esamen (examen – n. red.) la care sta fata si mitropolitul Veniamin, egumenul grec, nerespectand superioritatea ierahica, «intra in miezul adunarei, spre a arunca afurisenia in contra acestei inchipuite uzurpari a drepturilor sale; dar zelul sau nechibzuit i atrase indata o fulgeratoare apoplexie»“, relateaza Xenopol.
Revenind la momentul 1827, Divanul celor doua tari romanesti cere anumite conditii pentru grecii reveniti in manastirile inchinate: sa respecte legile, sa prezinte documentele pentru proprietatile respective, sa padurile sa nu mai fie taiate, cladirile sa fie reparate si intretinute etc.
Doar ca, in aprilie 1828, Rusia ocupa cele doua principate si in valtoarea evenimentelor grecii scapa iar de sub control. Egumenii nu prezinta documentele de proprietate, nu repara nicio cladire, nu-si platesc datoriile si revin la practica jefuirii mosiilor care tin de manastirile inchinate „in folosul lor personal sau al locasurilor din jos“.
Totusi, constienti ca nu-si pot instraina total populatia celor doua tari romanesti intrate sub ocupatia lor, rusii stabilesc prin Regulamentele Organice cateva reguli, printre care si aceea ca un sfert din veniturile manastirilor inchinate trebuie date sub forma de impozit statului. Binevoitor, contele rus Pavel Kiseleff incearca sa ajute tarile romane si le cere patriarhilor din Constantinopole, Alexandria, Antiohia si calugarilor de la Muntele Athos sa-si trimita reprezentanti, pentru a negocia cu o comisie din Moldova si Muntenia compusa din Barbu Stirbei si generalul Mavros. Grecii au refuzat insa categoric orice negociere, argumentand ca „manastirile sunt averi ale sfintelor locuri“ si ca „pot face cu acele averi orice vor vroi, ne avand a da sama nimanui“, ca „nu cunosc alte indatoriri, afara de acele care se ating de slujba dumnezeiasca in biserica fiecarei manastiri“.
Desi contele Kiseleff tinea partea romanilor, la Santk Petersburg erau alte socoteli. Tarul le acorda inca un privilegiu patriarhilor ortodoxiei orientale si stabileste ca, timp de 10 ani, acestia sa fie scutiti sa intretina asezamintele de binefacere si de orice ajutor acordat statului roman. Grecii au astfel castig de cauza pana in 1843.
Lupta domnitorului Gheorghe Bibescu cu calugarii ortodocsi greci si cu rusii. La umbra baionetelor rusesti care-i apara, calugarii cer sa fie scosi de sub jurisdictia tarilor romane unde au mosiile
La aceasta data, principele Gheorghe Bibescu reincepe eforturile de recuperare a avutiei nationale din mainile calugarilor ortodocsi greci si trimite o scrisoare la Sankt Petersburg, anuntand ca „acum, dupa introducerea Regulamentului Organic, ale caruia dispozitii privitoare pe manastiri, calugarii greci nu voiesc sa le recunoasca, veniturile averilor lor s-au impatrit, si ca deci fara nici un cuvant, ei vrau sa beneficieze de roadele unei stari de lucruri pe care nu voesc sa o primiasca“. Rusii raspund dandu-le din nou total castig de cauza calugarilor greci, recunoscandu-le dreptul de proprietate si, mai mult decat atat, acordandu-le privilegiul de a trimite in Tara Romaneasca si Moldova cate un exarh care sa aiba autoritate totala asupra manastirilor inchinate.
Incurajati de rusi, calugarii greci devin tot mai aroganti si incep sa-i puna conditii pur si simplu intolerabile lui Bibescu:
– accepta ca mosiile sa fie arendate prin licitatie, dar doar sub supravegherea consulilor rusi si fara ca autoritatile moldovene si muntene sa aiba vreun cuvant de spus,
– accepta sa repare manastirile inchinate, dar in urmatorii 10 ani si controlul sa fie facut de consulii rusi, fara implicarea autoritatilor din principate,
– ofera 1.000.000 de lei pe an statului, dar cu conditia sa nu mai aiba nicio alta obligatie, inclusiv abandonarea stabilimentelor de binefacere.
„Grecii se credeau, si erau pana la un punt, ghibaci in propunerile lor. Maguliau pe Rusi si inlocuiau un control serios al unei parti interesate cu unul de forma al unui al treilea care nu avea nici un interes la efectuarea lui“, descrie situatia Xenopol.
Tensiunile ating cote maxime in decembrie 1844, cand Bibescu arata, intr-un alt memoriu, cum calugarii ortodocsi trimisi de la Muntele Athos si de la patriarhiile ortodoxe orientale jefuiesc manastirile si pe tarani si se opun cu inversunare dezrobirii tiganilor. Domnitorul muntean cere „sa fie comunicate guvernului conditiile arendarei (mosiilor manastiresti – n. red.), spre a le uniformiza pentru toate manastirile si a pune un capat jafurilor nerusinate ale arendasilor ce vin, sub falsul nume de egumeni, si despoae fara teama si fara mustrare de cuget manastirile precum si pe tarani, locuitorii lor care cu toate aceste nu le sunt robi“. Xenopol comenteaza: „Despre scopurile calugarilor, ele se pot videa din protestul radicat de ei contra doua masuri luate de ocarmuirea Moldovei: emanciparea tiganilor si apararea padurilor, masuri care faceau onoare civilizatiei, dar pe care calugarii, orbiti de interesul lor personal, nu puteau sa le priceapa“.
Ofensivi, grecii emit acum alte conditii. Bibescu scrie intr-un alt memoriu ca „daca ar fi sa se limpezasca numai chestia baneasca, s-ar putea ajunge la intalegere, dar calugarii greci au ridicat pretentii noue. Voesc sa infiinteze un guvern ecleziastic neatarnat de guvernul roman, sa desparta pamantul si pe taranii romani in doua parti, una atarnata de guvern, cealalta de noua autoritate clericala, stare de lucruri care va aduce neaparat mii de conflicte si mii de complicatii nedescurcabile“.
De-a lungul domniei sale (1843-1848), Gheorghe Bibescu a facut tot ce i-a stat in putere pentru a limita faradelegile calugarilor ortodocsi greci din Tara Romaneasca. La un moment dat, in 1845, desfiinteaza epitropia Sfantului Mormant in tara, „intalegand ca acea epitropie ce voieste sa-si insusasca drepturi improtivitoare atat pravililor vechi cat si drepturilor obladuirei, este una din acele abuzive inoiri care s-au introdus in ocarmuirea manastirilor inchinate in acesti din urma ani“. In 1847, Bibescu propune, iar Adunarea Obsteasca aproba in unanimitate, legea pentru dezrobirea tiganilor de pe mosiile Bisericii, inclusiv cele ale manastirilor inchinate. Calugarii se opun din rasputeri, dar fara sa reuseasca sa blocheze proiectul.
Acelasi curs al evenimentelor avea loc, in paralel, si in Moldova, unde domnitorul Sturza reusise sa-i dezrobeasca pe tiganii manastiresti ceva mai devreme, in 1844, si da ordin sa se inceteze defrisarea padurilor de catre calugari.
Magistrala lectie de diplomatie si abilitate a lui Alexandru Ioan Cuza si a generatiei pasoptiste: cum au fost evacuati „sfintii parinti“ din Principatele Unite
Batalia finala pentru recuperarea suveranitatii asupra propriului teritoriu se va da insa in domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). Vremurile devenisera mai favorabile romanilor odata cu infrangerea Rusiei in Razboiul Crimeei (1853-1856). Sub patronajul puterilor europene si cu ajutorul unui siretlic, Moldova si Tara Romaneasca intra sub conducerea unui singur domnitor, Alexandru Ioan Cuza, care incepe in forta reformele. Printre cele mai importante va fi secularizarea averilor manastiresti din 1863, dupa o lupta lunga si foarte grea cu viclenii calugari de la Muntele Athos si patriarhii ortodoxiei rasaritene.
Cu aceasta ocazie, asistam la o magistrala lectie de politica deopotriva interna si externa din partea lui Cuza, a premierului Kogalniceanu si a trimisului lor la Constantinopole, Costache Negri. Modul in care acestia gestioneaza situatia este exemplar pentru felul in care diplomatia, laolalta cu dozarea corecta a negocierilor si a pozitiei de forta, pot duce la rezultatul dorit intr-un context extraordinar de delicat.
Primul pas al guvernului de la Bucuresti este sa actioneze pe doua planuri. Pe de o parte, ii invita pe greci sa-si trimita reprezentanti in tara, pentru negocieri. In paralel, insa, Kogalniceanu redacteaza impreuna cu Alexandru Papadopol-Calimah o nota pe care emisarul Costache Negri e instruit sa o formuleze doar verbal: „Prin Regulamentul Organic, cauza averilor manastiresti inchinate se lasa in cercetarea domnului si a obstestei adunari. Iar in conferinta din Viena din 1855 (…) se spune ca scopul puterilor nu este de a jigni Principatele, ci de a le imbunatati soarta (…)“. Pe scurt, li se transmite turcilor ca problema manastirilor inchinate Sfintelor Locuri este una interna a Principatelor Unite.
Simtind pericolul, patriarhii ortodocsi rasariteni renunta la atitudinea de forta de pana atunci si isi numesc in graba reprezentantii. Dar este o capcana, prelatii se dovedesc de o viclenie neasteptata. Ei trimit trei dintre arhimandritii delegati la Iasi si alti trei la Bucuresti. Prin aceasta, preotimea ortodoxa orientala arata ca nu recunoaste unirea Moldovei cu Tara Romaneasca.
Joaca romanilor de-a v-ati ascunselea cu grecii: uite comisia, nu e comisia
Romanii nu se lasa intimidati si, la randul lor, intra in acest joc de sah la care se dovedesc, in final, mult mai abili decat calugarii greci. Guvernul isi numeste doar 3 reprezentanti (Lascar Rossetti, Alexandru Golescu, Constantin Bozianu) si anunta ca-i asteapta la Bucuresti pe emisarii de la Muntele Athos si de la Patriarhii. Dar, surpriza! La momentul intalnirii, doi dintre delegatii romani (Golescu si Rossetti) lipsesc! Se anunta ca acestia ar fi plecat in strainatate. Se stabileste un nou termen pentru reunirea celor doua delegatii, pe 27 august 1860, dar exact in acea zi Rossetti si Golescu isi dau demisia. Ulterior, acelasi lucru il face si al treilea membru, Bozianu.
Povestea se prelungeste pana la numirea unor noi delegati din partea Principatelor Unite: Melchisedec, Poenaru si Brezoianu. Dar, cand sa aiba loc intrunirea, apare un alt impediment: Brezoianu anunta ca s-a imbolnavit!
Asa trec termenele: 10 septembrie, apoi 5 si, in final, 12 octombrie – data-limita pana la care, conform protocolului, ar fi trebuit sa se ajunga la un compromis.
In acest timp, autoritatile pun tot mai multa presiune pe calugarii greci. Supravegherea devine stricta, pe 8 august 1860 se intra in forta peste calugarii de la manastirea Golia, din Iasi, unde grecii comiteau abuzuri ingrozitoare asupra pacientilor cu boli psihice. Se infiinteaza un spital pentru acestia, iar manastirea e fortata sa-l finanteze. O alta manastire inchinata, Margineni din Muntenia, este transformata in inchisoare. In Moldova, se executa sentinta in privinta manastirii Trei Ierarhi, despre care am povestit mai sus.
Apoi, Ministerul Cultelor din Muntenia pune piciorul in prag si cere date statistice de la toate manastirile: cati calugari sunt in fiecare dintre ele, de ce nationalitate, ce meserii stiu, ce venituri si ce cheltuieli au etc. Se aplica (abia acum) si decizia din 1853, prin care manastirile trebuie sa dea statului un sfert din incasari. Calugarii greci protesteaza, iar in replica ministrul Neculai Cretulescu ii ameninta ca-i da afara din tara.