Anuala sarbatorire triumfala (si, foarte des, triumfalista) a unirii Moldovei cu Tara Romaneasca din 5 si 24 ianuarie 1859 impiedica, in mod traditional, discutiile serioase, aplicate si profunde asupra evenimentului care a dus la aparitia Romaniei pe harta lumii.
A existat, fara indoiala, aceasta latura extraordinara a mobilizarii unei elite vizionare, intelectuale si cu profunde sentimente patriotice care a impins istoria pe fagasul cunoscut. Insa acesta nu a fost singurul lucru petrecut la 1859, iar romanilor nu li se vorbeste azi despre toate consecintele evenimentului.
Situatia Iasiului este una potrivita pentru un studiu de caz.
Dezbaterea: de ce capitala la Bucuresti si nu la Iasi? Constantin Negruzzi a propus Galatiul
Decizia de a alege Bucurestiul in dauna Iasiului a fost, la momentul respectiv, una logica si strategica, pe care chiar elitele unioniste din Moldova au sustinut-o si votat-o. Insa aceasta hotarare nu se va lua fara discutii cat se poate de serioase.
In 1859, dupa dubla alegere a lui Cuza, unionistii sunt avertizati de marile puteri garante (inclusiv de catre Napoleon al III-lea in persoana) sa nu mai forteze o noua incalcare a conventiei de la Paris, iar principatele sa ramana cu doua administratii si doua armate separate, fiind unite doar de numele principelui. Dar romanii decid sa mearga mai departe cu planul lor.
Se trece la discutarea detaliilor, iar unul dintre cele mai importante e stabilirea viitoarei capitale, lucru care trebuie trecut in Constitutie.
Marea dezbatere are loc la 1 octombrie 1859, in Comisia Centrala de la Focsani care discuta proiecte de legi comune pentru cele doua tari si Constitutia. La Articolul 145 din legea fundamentala este trecut Bucurestiul drept capitala a noului stat.
Insa Radu Rosseti, presedintele comisiei, se opune cu inversunare, argumentand initial ca e prematur sa se decida asa ceva, cata vreme unirea efectiva nici n-a avut loc. Ulterior, Rosseti recunoaste ca motivul opozitiei sale e altul: „Intre mai multe mii de familii carora Articolul 145 le ameninta existenta, cum s’ar putea conserva favorabila ideea in numele careia i se face aceasta amenintare?”.
Pe scurt, era vorba despre menajarea sentimentelor moldovenilor, in general, si ale iesenilor, in special. Rosseti a cerut ca articolul sa fie complet eliminat, „pentru ca tot ce am zice in acest obiect, fie pro, fie contra, este neghina rea de desunire ce cade pe campul sacru al unirei ce datorim sa cultivam“.
Grigore Sturza invoca, in sprijinul Bucurestiului, faptul ca acest oras are o activitate comerciala foarte vie, ca exista deja o burghezie, dar mai ales pozitia sa geografica si strategica, „in vreme ce in Iasi lipsesc toate aceste elemente“.
Mihail Kogalniceanu, el insusi nascut la Iasi, sustine tot Bucurestiul, dar vrea sa menajeze sentimentele moldovenilor sai si propune sa fie eliminat cuvantul „capitala“ din text, acesta urmand sa fie inlocuit cu formula „resedinta obicinuita a domnului si a marilor corpuri ale statului sa fie orasul Bucuresti“. Dar si el este de acord ca aceasta este alegerea corecta, argumentand ca la Bucuresti s-a facut Regulamentul Organic, tot aici stau consulii straini si si-a ales sediul comisia internationala atunci cand s-au tinut divanurile ad-hoc de dinaintea unirii: „Bucurestii sunt, deci, capul oraselor romanesti, sunt inima Romaniei, fie administratia lor unita, fie despartita”.
In plus, Kogalniceanu dezvolta argumentul precumpanitor prezentat mai devreme si de Grigore Sturza: pozitia strategica mai buna.
La ce se refera insa membrii Comisiei Centrale de la Focsani cand invoca acest atu? E vorba, fara discutie, de rusi. Toata lumea intelege ca principalul pericol pentru statul roman nou-nascut il reprezinta rusii, iar Iasiul este foarte prost amplasat, din punctul acesta de vedere – chiar langa granita. Kogalniceanu aduce in discutie si un exemplu concret, amintindu-le celor prezenta ca, in 1828, Ioan Sandu Sturza a fost capturat imediat de rusi la Iasi. Chiar daca unirea s-ar rupe si Moldova ar redeveni separata, Iasiul n-ar trebui sa ramana capitala, acesta fiind necesar sa se mute la Roman, mai departe de granita.
Mai exista insa un argument ridicat in sedinta, despre care astazi se pomeneste mai rar. Kogalniceanu arata ca la Bucuresti, oras care in 1860 numara deja peste 120.000 de locuitori, exista o populatie romaneasca masiva, compacta, si o clasa de mijloc bogata si puternica. Aceasta ar reprezenta samburele dezvoltarii unei viitoare opinii publice autentice, in masura sa puna presiune pe guvern si sa-l tina in frau. De asemenea, aceasta clasa de mijloc poate da consistenta intelectuala acestei opinii publice.
Prin contrast, membrii Comisiei Centrale observa ca Iasiul este dominat de evrei, care constituie aproape 50% din populatia de circa 90.000 de oameni. Deocamdata, discutiile se invart doar in aceasta sfera, dar toata lumea din incapere stie ca, atunci cand se va trece la fapte, lucrurile se vor schimba.
A. D. Xenopol va scrie mai tarziu, in „Istoria Romanilor“, despre aceasta problema: „(…) fiindca raul era numai in perspectiva viitorului, de care omul de rand nu se prea ingrijeste, pana nu-l vede cu ochii si nu-l simte cu inima, de aceea se putea chiar desbate lucrul in public, fara ca pentru aceasta masa poporului din Moldova sa se arate mai ingrijita”.
Vedere din Iasi la 1861
Populatia orasului a inceput sa constientizeze ce urmeaza abia in preajma unificarii guvernelor, in 1862. Istoricul A. D. Xenopol, contemporan cu evenimentele, avea sa relateze ulterior, in Volumul XIII al monumentalei sale opere „Istoria romanilor“: „Ori prin cate valmasaguri trecuse insa chestia unirei, realizarea ei se apropia; dar cu cat visul de alta data tindea a se cobora in aevea lucrurilor, se vedea tot mai mult adevarul cugetarei rostita de Kogalniceanu, in cuvantarea sa de aparare, ca «daca principiul se proclama cu entuziasm, rare ori el se pastreaza, cand vine oara de a-l pune in lucrare. Atunci glasul interesului material stange glasul entuziasmului». Lucrul se adeveri acuma in ce priveste Moldova si mai ales capitala ei, Iasii. Acest oras nu cugetase de loc la scaderile economice, pe care trebuia sa le aduca realizarea unirei. Acum cand incepu a se vorbi de apropiata stramutare a capitalei in Bucuresti, poporul din Iasi se trezi pare ca din o lunga aiurare si masura toata insamnatatea jartfei, facuta de el pentru patria comuna”.
Impactul este major, iar in Iasi se consolideaza o foarte puternica miscare separatista. De-acum, unirea nu mai este vazuta ca o reunire cu fratii munteni, ci ca o cotropire. Ziarul „Viitorul“ din Iasi, al conservatorilor, scrie pe 29 aprilie 1861: „Noi, Moldovenii, pierdem material prin anexarea noastra catre Valahia; pierdem istoria noastra, coroana noastra, capitala noastra. Se zice ca se pregateste o suplica (o petitie – n. red.) catre camera din partea Iesenilor, prin care se cere, ca curtea de casatie sa se instaleze la Iasi”.
Doar cateva zile mai tarziu, la 4 mai 1861, publicatia liberala „Tribuna romana“, tot din Iasi, raspunde cu o tenta xenofoba: „Unde este o istorie moldoveneasca separata; unde e coroana, unde e capitala? Istoria Moldovei e una cu a Valahiei; coroana e sfaramata bucati in manile strainilor ce au rupt Bucovina si Basarabia dela sinul Moldovei; iar capitala, acest oras jidanesc, este mai mult decat se pare in mana strainilor”.
Acesta este momentul in care mai multi unionisti moldoveni se duc la Nicolae Istrati, principalul ideolog al miscarii separatiste din Moldova, si-l roaga sa scrie o jalba catre domnitorul Cuza. Textul apare in ziarele din Iasi pe parcursul lunii mai 1861 si este elocvent: „De si unirea a fost totdeauna dorita de Moldoveni, insa aceasta a fost numai unirea morala, iar nu si acea materiala; ca ei au cerut numai unificarea legilor si a asazamintelor, iar nu alipirea teritoriului lor catre teritoriul Valahiei”.
In tot acest taraboi apare si brosura lui Constantin Negruzzi, care sustine nici mai mult, nici mai putin decat „o unire adevarata si nefatarnica va fi numai atunci cand vom avea Galatii de capitala a tarei“. Xenopol – la momentul respectiv in varsta de 14 ani – va scrie ulterior: „Aceasta noua indreptare a spiritelor da nastere chiar unui simtamint de neprietenie in unele staturi ale poporului moldovan, contra Munteniei”.
Proiectul merge insa inainte, in timp ce frustrarile si opozitia cresc la Iasi si in Moldova. Populatia vede cum institutiile incep, una cate una, sa se mute la Bucuresti. Este un soc teribil si o generatie intreaga este puternic traumatizata.
Mii de oameni isi pierd influenta sau chiar locul de munca, scad comertul si numarul de calatori prin Iasi.
Rascoala din scolile Iasiului
Pe fondul problemelor reale si al frustrarilor care se nascusera in Iasi, cunoscuta indolenta si lipsa de respect fata de oameni a administratiei guvernamentale avea sa duca, in primavara lui 1862, la o rascoala generala in scolile din oras.
Printul Alexandru Cantacuzino, ministru al Cultelor in guvernul Moldovei (in acel moment inca mai existau doua guverne, desi Cuza era domnitorul comun al principatelor), a instalat-o in functia de sefa a Scolii Centrale de fete pe profesoara de franceza Gros: o straina in locul profesorului roman Verdeanu.
Consiliul Scolar reactioneaza si trimite un protest catre domnitorul Cuza si reclama – pe buna dreptate – ca s-a incalcat inamovibilitatea corpului didactic.
In loc sa aplaneze conflictul, ministrul Cantacuzino ii destituie pe trei dintre membrii Consiliului Scolar care trimisese petitia – pe profesorii Columb, Petrescu si Marzescu. Drept raspuns, elevii din Academia Mihaileana (prima institutie de invatamant superior moderna din Moldova, unde se tineau cursuri de istorie, drept, chimie, matematica, stiintele biologiei, astronomie, limba greaca, geometrie si arhitectura – de fapt, o precursoare a actualei Universitati din Iasi) se revolta si refuza sa mai intre la cursuri.
In continuare arogant, printul Cantacuzino vine personal la Academie, unde incepe sa-i insulte pe elevi si sa le spuna in fata ca sunt „mujici“, acuzandu-i ca ar vrea, de fapt, sa desfiinteze invatamantul.
Unul dintre elevi, Vasile Gheorghian – elev in clasa a V-a, se urca pe o masa si ii raspunde: „Domnule Ministru, noi nu putem sa stricam scoalele; dar ce putem face, noi acestia mojici care stam pe aceste banci, este de a ruga pe Dumnezeu sa trimita blastam asupra acelor care au de gand sa strice scoalele“.
Iese scandal imens, elevele din Scoala Centrala li se alatura cursantilor de la Academia Mihaileana si, atunci cand noua directoare vine sa le bata obrazul, eleva Cornelia Boerescu ii raspunde ca „sunt fiica de roman si noi am supt lapte de Roman dela mamele noastre!“.
In replica, prefectul vrea sa-l aresteze pe elevul Gheorghian, dar nu reuseste pentru ca elevii se solidarizeaza si se bat cu politia. Situatia degenereaza in lupte de strada, iar fortele de ordine aduc pompierii care pun tulumbele cu apa pe rasculati – totul petrecandu-se in plina iarna, pentru ca evenimentele au loc in ianuarie. Scolile care s-au rasculat sunt inchise de ministru o perioada.
Transferul ministerelor si al arhivelor la Bucuresti. Iasi pierde oficial titulatura de „capitala“
In aceste imprejurari agitate se trece la unificarea administratiei Moldovei cu Tara Romaneasca. Cele doua guverne demisioneaza, apoi se face un guvern provizoriu comun sub conducerea lui Barbu Catargiu. La Iasi mai raman doar directorii de departamente insarcinati cu transferarea progresiva a cancelariilor catre Bucuresti.
Barbu Catargiu explica aceasta procedura ca fiind o precautie, pentru ca nu se pot „stramuta asa de repede toate cancelariele Moldovei la Bucuresti, spre a nu aduce o prea mare desordine in lucrari si a nu face sa strige Moldova, ca unirea a fost pentru ea o prapastie“.
Sub privirile furioase ale iesenilor, transferul incepe cu mutarea arhivelor. Urmeaza Ministerul Cultelor (cu tot cu catastifele privind veniturile manastirilor), Ministerul de Externe al Moldovei, Ministerul de Interne, Administratia Postelor si Scoala Militara.
Aceasta tranzitie de la statutul de capitala a unui stat catre cel de oras de provincie este cu atat de mai puternic resimtita cu cat merge foarte rapid. Deja la 3 august 1861 se desfiinteaza ultimul minister care mai ramasese in Iasi – cel al Justitiei. In locul acestor institutii, aici raman, in cel mai bun caz, niste sucursale.
Titulatura de capitala mai supravietuieste in cateva acte pana la 24 februarie 1862, dar deja la 24 martie lista cu alegatorii din Moldova nu mai are trecut, in dreptul circumscriptiei Iasi, decat titulatura de oras.
Momentul final al tranzitiei are loc cand domnitorul Alexandru Ioan Cuza dispune sa se abandoneze Palatul Domnesc din Iasi, pentru care statul inceteaza sa mai plateasca de acum chirie. Cuza se muta la Bucuresti si, cand va mai sosi in Iasi, se va caza in Palatul Administrativ.
Revolta din martie 1862: separatistii agitati de agentii Rusiei ard portretele moldovenilor Mihail Kogalniceanu si Anastasie Panu
Pentru a reduce din impactul decaderii orasului, deputatul Cazimir, din Dorohoi, propune pe 18 februarie 1862 ca Inalta Curte de Casatie sa fie stabilita la Iasi, pana cand se vor infiinta caile ferate care vor lega Bucurestiul de fosta capitala a Moldovei. Propunerea este supusa la vot pe 9 martie, dar este respinsa in Parlament cu 36 de voturi pentru si 52 contra. Printre cei care se opun se numara chiar fruntasii unionisti moldoveni, acestia explicand ca ar fi foarte nepractica o asemenea solutie.
La Iasi, refuzul e privit ca o dovada ca unionistii marginalizeaza Moldova si o trateaza ca pe o colonie cucerita. Rusia, aflata in imposibilitatea de a ocupa cu armata tarile romane, cum procedase de atatea ori in ultimul secol, isi activeaza puternica agentura din Iasi si agita spiritele. Separatistii, incurajati de oamenii Rusiei, se mobilizeaza si un numar important de fruntasi ai miscarii ii trimit deputatului Cazimir o scrisoare prin care-i arata sprijinul. Au loc manifestatii de strada, iar potretele moldovenilor unionisti Mihail Kogalniceanu si Anastasie Panu sunt arse. Celor doi li se transmite ca „intru cat au tradat cauza Iasului, Iesenii niciodata nu-i vor mai alege ca deputati“.
Anastasie Panu, moldoveanul unionist caruia iesenii i-au ars portretele in strada si i-au transmis sa nu se mai intoarca in Moldova pentru ca si-a tradat tara dupa ce a sustinut mutarea capitalei Principatelor Unite la Bucuresti
Fostul fruntas unionist Constantin Rolla, cel in casa caruia s-a tinut consfatuirea din 2 ianuarie 1859 si care a condus ultima sedinta a Partidei Nationale, din noaptea de 4/5 ianuarie 1859, a schimbat taberele, devenind acum separatist. El face o petitie pe care o trimite prin judete, sa fie semnata de moldovenii care se opun unirii. Generalul Bals isi pune casa la dispozitie, pentru ca iesenii interesati sa vina sa semneze.
O corespondenta din Moldova publicata de ziarul „Romanul“, editia 28 septembrie 1862, descrie felul in care separatistii speculeaza erorile guvernantilor si necazurile materiale ale oamenilor ca sa-i atate impotriva unirii:
„Nu este de negat ca guvernele care s’au succes dela 24 Ianuarie au facut cu stiinta sau pe nestiutele numai fapte de acele care puteau fi exploatate de reactiune contra unirei. Loviturile date fostei capitale a Moldovei sunt grele si profunde. I s’a redus la nula, cand nu i s’a inchis chiar cu totul, calea de progresare. Scoalele stau tot in tristele conditii de mai inainte. Cu stramutarea scoalei militare la Bucuresti, s’a obrintit si mai rau buba. Parintii nemultamiti, profesorii lasati pe pavea, in timpul cand se gramadeau toate nevoile iernei. Brutarii, macelarii, bacanii loviti in micile lor interese; toti striga. Ce stie pietrarul, tamplarul, din ce cauza e silit sa moara de foame, lipsit fiind de lucru? De-alde autorii petitiei le spun ca unirea e de vina, si ei striga: jos Unirea“.
Campania antiunionista din presa straina
In aceasta poveste incepe sa fie amestecata opinia publica din strainatate. Contextul este mult mai larg, in diverse tari sunt forte conservatoare care se opun miscarilor nationale de pe continent, iar opozitia fata de unirea principatelor romane devine una de principiu.
Spre exemplu, in Franta este infiintat ziarul „Le France“, cu scopul declarat de a se impotrivi unirii italienilor intr-un singur stat. In mod evident, mesajul separatistilor moldoveni gaseste ecou in aceasta redactie. Un grup de alegatori din Moldova publica in ziarul parizian o scrisoare (bineinteles, in franceza) catre deputatii din Parlamentul unificat la tarilor romane, in care ataca violent unirea si arata ca situatia moldovenilor este teribila: „Unirea este serios compromisa; nimene nu o va putea tagadui; si in adevar este aceasta o unire? Oare prin unire am inteles noi, si cu noi toti unionistii cei mai infocati, o centralizare a administratiei statului; centralizare care atrage totul la ea, rapind fiecarei autoritati a tarei orice initiativa? Sau se poate numi unire aceasta absorbire a puterilor care rastrange si inghite pana si stabilimentele de instructie si de utilitate publica si le duce cu dansa la Bucuresti?”.
Articolul gaseste un larg ecou in presa straina. „Le Constitutionnel“ scrie ca „trebuie sa fie o mare turburare in minti, o suferinta extrema in afacerile publice si private, pentru ca sa se gaseasca romani gata de a uita ca unirea celor doua provincii a fost dorinta lor cea mai scumpa si trebuie sa ramana temelia cea mai trainica a viitorului lor“. „Le Pays“ scrie ca „acest document nu confirma decat prea mult ceea ce am aflat, prin scrisorile noastre particulare, despre starea de neliniste a spiritelor si asupra gravitatii situatiunei in Principate“.
Desi accepta ca situatia e grava, alte ziare prezinta insa lucrurile dintr-un alt unghi. „Le Siecle“ atrage atentia ca „unirea celor doua principate nu s-a putut face fara jertfe, care nu lipsesc la toate prefacerile de acest fel. Capitala Moldovei a trebuit ea singura sa subscrie la o cadere, poate fara leac, si multe interese din provincie vor trebui sa sufere si vor mai suferi din aceasta revolutie care in alte parti ar fi produs nenorociri“.
Cine si de ce e impotriva unirii. In anii 1860, doi Mitropoliti ai Moldovei vor fi destituiti din functie pentru colaborare cu rusii si uneltire pentru ruperea unirii
A. D. Xenopol mentioneaza: „Miscarea separatista era sprijinita mai ales de doua elemente din poporatia Iasului: Femeile si Evreii. Pentru femei lucrul se explica prin decaderea stralucirei orasului; cat despre Evrei, «Romanul» explica purtarea lor prin faptul ca, stramutandu-se capitala, ei nu mai puteau face «treburi»“.
De fapt, Xenopol exagereaza si omite din enumerare alte categorii foarte importante. Clerul ortodox moldovean a fost si ramane un vehement antiunionist, cu puternice derapaje xenofobe. Pe parcursul acestor ani, doi mitropoliti ai Moldovei vor juca un rol major in tentativele de rupere a unirii. Primul este Sofronie Miclescu, pe care domnitorul Cuza il critica foarte aspru, iar premierul Kogalniceanu il destituie din functie sub acuzatia ca a colaborat cu rusii pentru a rupe unirea, starnind furia clerului moldovean.
Al doilea este chiar nepotul si succesorul lui Sofronie, noul mitropolit Calinic Miclescu. Acesta va participa, asa cum vom vedea ceva mai jos, la tentativa de lovitura de stat din 3 aprilie 1866, cand va indemna poporul sa atace Palatul Administrativ si sa proclame ruperea unirii, profitand de faptul ca in acel moment, dupa abdicarea lui Cuza si inainte de sosirea lui Carol in tara, Romania n-avea un conducator.
Nemultumiti sunt si numerosi boieri romani ramasi pe langa functii odata cu unificarea celor doua tari romane. O multime de functionari romani si comercianti greci sunt, de asemenea, revoltati ca au ramas fara slujbe sau fara musterii.
Mihail Kogalniceanu are o incercare de a compensa prabusirea Iasiului si pregateste un amplu pachet de masuri care ar urma sa amelioreze situatia. In sedinta din 19 martie 1862 propune:
– consolidarea Universitatii din Iasi,
– ridicarea de depozite pentru marfuri,
– scaderea impozitului funciar cu 50%,
– refacerea catedralei si a cazarmei militare,
– construirea de sosele in judetul Iasi,
– lucrari de amenajare pe Prut pana la Ungheni,
– construirea cat mai rapida a unei cai ferate Bucuresti – Iasi.
Adunarea Deputatilor respinge insa in bloc aceste masuri care vor mai avea mult de asteptat.
Lovitura de stat de la Iasi din 3 aprilie 1866. Rusia isi activeaza agentura dupa inlaturarea lui Cuza si incearca sa rupa unirea inainte de sosirea principelui Carol in tara
Marele moment in care problemele reale ale iesenilor, complotul elitelor nemultumite de pierderea puterii si intrigile Rusiei se intersecteaza, punand intr-un pericol major unirea, este insa la 3 aprilie 1866, prima duminica dupa Paste.
Atacul este planuit cu mare grija. Are loc la doua luni dupa ce Cuza fusese silit sa abdice si inainte ca printul Carol de Hohenzollern (viitorul rege Carol I al Romaniei) sa soseasca pe pamant romanesc. Tara este condusa de o locotenenta domneasca si in acest moment tocmai are loc intocmirea listelor pentru plebiscitul privind initiativa de a-i oferi tronul lui Carol.
In acest vacuum de putere se grabesc sa pescuiasca Rusia, boierii si prelatii ortodocsi moldoveni.
Dupa alungarea lui Cuza de catre „monstruoasa coalitie“ dintre conservatori si liberali, Puterile Garante cer ca, in locul sau, sa fie numit un alt domnitor roman, dar cu mentiunea ca, daca moldovenii doresc acest lucru, pot sa se separe de Tara Romaneasca. Rusia interpreteaza aceasta mentiune ca pe o slabiciune a Occidentului si decide sa loveasca imediat.
Lovitura de stat din 3 aprilie 1866 se face „cu bani rusesti“, dar si cu agenti taristi si cu clerul ortodox filorus, antioccidental si vehement antiunionist.
Insa toti acesti oameni sus-pusi si cu interese ascunse se sprijina pe nemultumirile reale ale maselor. A. D. Xenopol arata in „Istoria romanilor“: „Miscarea din Iasi insa nu era nici cum pretinde proclamatia guvernului «opera numai a unei cete de perturbatori, a vreo 500 de insi salariati, de catre o fractiune compusa din strainii fara capataiu, din Evrei si din servii casei Roznovanului». Vor fi fost si de acestia; dar miscarea era si izbucnirea unei nemultumiri a Iasului ceeace nu era decat in destul de firesc, daca ne gandim la decaderea in care stramutarea capitalei adusese pe fostul centru al Moldovei. Iata cum descriu organele timpului starea acestui oras: «Inchipuiasca-si oricine un oras cu o populatiune de vre-o 80-90.000 de locuitori din cari o mare parte Ovrei vagabonzi, venetici din Rusia si Galitia, fara capataiu, fara meserii, murdari, raiosi, pacatosi si lipsiti de orice mijloc de existenta; inchipuiasca-si ramasita, scotand vreo 2-3.000 de functionari stapani si servi murind, de foame in casutele lor mizerabile, suferind torturi mai rele decat o mie de morti, din cauza lipsei hranei si a lucrului, din cauza frigului si a boalelor. Nu faci un pas fara a nu da de un cersetor. Nu este zi in care sa nu auzi crime noua. Inchisorile sunt pline cum nu a mai fost. Inchisoarea preventiva are 500 de arestati; inchisorile prefecturilor sunt tixite. Peste acestea holera, tifos si an rau; lipsa absolut de lucru si toate ramurile in care s’ar putea castiga ceva acaparate de Evrei. Lipsa absoluta de credit si de speranta in viitor»”.
„Messieurs, Nicolas accepte!” Cum au ajuns separatistii Marghiolita Sturza si fiul sau, Nanuta Roznovanu, sursa de inspiratie pentru personajele ridicole din piesele de teatru ale lui Alecsandri si Caragiale
Plebiscitul de alegere a lui Carol e programat a se tine intre 2 si 8 aprilie, prin metoda inscrierii votantilor pe liste de semnaturi la sediile prefecturilor si ale primariilor. Agentura rusa mobilizeaza tabara pucista, planul fiind ca „poporul“ sa puna stapanire pe cladirile administratiei si sa-l proclame pe boierul Nicolae Roznovanu, zis Nanuta, domnitorul Moldovei. Apoi, acelasi „popor“ sa cheme armata rusa in ajutor.
In Iasi incep actiunile de strada, la care vin indivizi cu pancarte pe care sunt scrise mesaje impotriva muntenilor: „Valahi, duceti-va de unde ati venit!” ori „Vrem sa ne conducem singuri!”. Intr-un tip de discurs care ar putea parea cunoscut azi, se vorbeste despre „libertate“ si despre „dictatura de la Bucuresti“. Moldovenii sunt chemati sa se revolte, pentru ca au devenit colonia Munteniei.
Cu doar trei zile inaintea plebiscitului, partida separatista pune stapanire pe Iasi. Personajul ales de rusi sa devina marioneta lor in fruntea Moldovei este aproape caricatural – o buna inspiratie pentru Vasile Alecsandri pentru Gulita din „Coana Chirita“. Nanuta Roznovanu, in varsta de 24 de ani, nu stie limba romana si este agent tarist, la fel ca si cneazul Constantin Moruzi – un alt complotist care are si cetatenia rusa –, si este manevrat de mama sa, ambitioasa Maria Roznovanu (fosta Sturza, fosta Ghica).
Pe 29 martie 1866, in ziua cand trebuie intocmite listele electorale, separatistii navalesc in sala de sedinte a Primariei Iasi. Se urmareste crearea senzatiei ca votul contra unirii are o covarsitoare sustinere.
In colegiul electoral din Iasi sunt doar 800 de votanti, dar iata ca pe lista separatistilor se strang 2.000 de semnaturi! Cei veniti resping alegerea lui Carol si vor domn separat, autohton, pentru Moldova.
In aceeasi seara, tabara separatista – convinsa ca a castigat – da un bal unde invitatul de onoare este baronul Offenberg, consulul Imperiului Rus la Iasi.
In 2 aprilie, lucrurile se precipita. O delegatie care pretinde ca reprezinta „poporul moldovean“ se duce la palatul familiei Roznovanu si solicita ca Nanuta „sa accepte“ tronul Moldovei. Scena este, din nou, una care frizeaza absurdul, sursa de inspiratie pentru piesele de teatru ale lui Caragiale. Maria Marghiolita Ronzonvanu, mama lui Nanuta, se preface uimita si onorata, dar cere „poporului“ s-o lase sa se duca in apartamentele odraslei, ca sa-i obtina acceptul. Dupa „o asteptare tensionata“, Marghiolita revine si, pe un ton solemn, le spune moldovenilor din fata sa: „Messieurs, Nicolas accepte!” (in franceza – „Domnilor, Nicolae accepta!“).
Maria Marghiolita Roznovanu, „femeia fatala” si ambitioasa mama a lui Nanuta care a vrut sa-si vada fiul domnitor al Moldovei chiar cu pretul ruperii Unirii
„Noul domnitor“ al Moldovei, catre poporul nedumerit: „A bas l’Union! Vive la revolution moldave! Le Russes seront la dans quelques heures pour nous aider!”
Din comedie, a doua zi totul va da in tragedie. Pe 3 aprilie, de Duminica Tomii – a doua dupa Paste –, intra in rol clerul ortodox, in frunte cu Mitropolitul Calinic Miclescu. Oamenii rusilor difuzeaza in oras stirea ca la slujba de la Mitropolie se vor da mari cantitati de pomana. In scurt timp, in curtea Mitropoliei se aduna o mare de oameni, mai ales tarani din satele invecinate.
In fata acestora, Inaltpreasfintitul Calinic Miclescu il aduce pe „noul domnitor“ Nicolae Roznovanu sa tina o cuvantare. Nestiind romaneste, Nanuta isi tine discursul in franceza: „A bas l’Union! Vive la revolution moldave! Le Russes seront la dans quelques heures pour nous aider!” („Jos Unirea! Traiasca revolutia moldoveneasca! Rusii vor fi aici in cateva ore sa ne ajute!”).
Nicolae „Nanuta” Rosetti-Roznovanu, boierul pe care rusii si separatistii au vrut sa-l puna domnitor al Moldovei separate de Tara Romaneasca in 1866
Dar poporul din fata sa nu pricepe nimic, bineinteles, si ramane confuz. Acesta e momentul in care Mitropolitul Moldovei, Calinic, preia situatia in mainile sale si da ordin sa se traga clopotele a primejdie.
Mesajul de la Mitropolie pune in miscare reteaua preotilor si a calugarilor din oras si, in scurt timp, in tot Iasiul se aud clopotele bisericilor. Populatia crede ca a izbucnit vreun incendiu sau ca s-a produs vreo nenorocire si iese in strada, devenind si mai agitata.
Mitropolitul Calinic Miclescu decide sa directioneze aceasta masa de manevra catre Palatul Administrativ. De la tribuna, tine un discurs vehement, le spune miilor de credinciosi ca Dumnezeu nu vrea unirea Moldovei cu Tara Romaneasca si ca aceasta unire e contra firii. Improasca afurisenii catre locuitorii Tarii Romanesti, pe care-i numeste venetici straini de neamul si tara moldoveneasca etc.
Mitropolitul Calinic Miclescu, cel care a indemnat la ruperea unirii si s-a pus in fruntea multimii care a luat cu asalt Palatul Administrativ in 3 aprilie 1866. Autorul portretului: Carol Popp de Szathmary
Batalia din fata Palatului Administrativ: „Acum intrase in actiune un anume Inge Robert, tutungiu imbogatit de boerii greci, impreuna cu padurarii Stancai Roznovanu si cu grecii imbracati in fustanele“
Dupa ce aduce multimea intr-o stare de sursescitare si inversunare maxima, Calinic si numerosul sau sobor de preoti se pune in fruntea oamenilor si iese in strada. Fluturand crucile, clerul porneste spre Palatul Administrativ, urmat de marea de oameni intaratati sa faca moarte de om. Se urla „Jos Unirea!“ si se scandeaza lozinci separatiste, e invocat Dumnezeu si in paralel se striga insulte catre membrii Locotenentei Domnesti si la adresa muntenilor.
Comanda operatiunilor e preluata de oamenii rusilor – cneazul Constantin Moruzi, Teodor Latescu, Neculai Ceaur Aslan si arnautul Inge Robert. A. D. Xenopol spune ca nucleul dur al acestei multimi e alcatuit din mercenari straini (aparuti brusc in frunte), evrei si oamenii boierului Nicolae Nanuta Roznovanu.
In fata Palatului Administrativ din Iasi, puhoiul de oameni da peste Armata.
La scurt timp, cladirea e luata cu asalt, trupele se opun si incepe batalia. Detasamentele de asalt ale separatistilor folosesc arme de foc, grilaje de fier si pietre din pavaj pentru a lovi in escadronul de cavalerie, care-si face loc cu sabiile. De pe acoperisurile caselor, razvratitii arunca in capul soldatilor cu caramizi. Pe ferestre se azvarle cu apa clocotita.
„Acum intrase in actiune un anume Inge Robert, tutungiu imbogatit de boerii greci, impreuna cu padurarii Stancai Roznovanu si cu grecii imbracati in fustanele“, avea sa relateze ulterior sergentul Grigore N. Ionascu, din Braila, participant la luptele din 3 aprilie 1866 in calitate de membru al escadronului.
Dupa lupte grele cu rasculatii, boierul moldovean Lascar Catargiu, membru al Locotenentei Domnesti, da ordin armatei sa restabileasca ordinea cu orice pret
Cel care da ordin sa se restaureze ordinea cu forta, daca e necesar, este – culmea – chiar un boier moldovean: conservatorul Lascar Catargiu, membru al Locotenentei Domnesti care conduce Principatele Unite. Cavaleristii sustinuti de un detasament de jandarmi fac somatiile regulamentare, trag o salva fara gloantei, apoi una in sus, iar a treia oara trag in plin. „Toti cei care faceau paravan baricadei au cazut. Dupa a doua salva, infanteristii s-au repezit la atac cu baionetele la arme si abia cu mare greutate am izbutit sa desfiintam baricada“, isi amintea acelasi sergent Grigore N. Ionascu in memoriile sale scrise in 1910 – „Dupa 45 de ani. Miscarea separatista de la Iasi“.
Luptele au mai continuat apoi, mult timp, peste tot prin Iasi. „Strazile erau intesate de numeroase bande mai mari sau mai mici, compuse din greci inarmati cu iatagane, din padurarii lui Roznovanu si din derbedeii orasului, care se impotriveau aparandu-se cu cutite lungi si arme de foc“, scria acelasi Grigore N. Ionascu in cartea mai sus-amintita.
A doua zi, intr-o cronica a evenimentelor, in publicatia „Vocea Nationala“ se scria, printre altele: „(…) Un omu pusu de preoti rusofili tragea totu mereu clopotul celu mare a Mitropoliei ca de focu. De doue ori cavaleria matura strada cea mare pana la coltul caselor lui Neuschotz, arestand pe ori cine se impotrivea si ducendu’l la garda, de doue ori plebea se readuna din casele lui Roznovanu si din Mitropolia. A treia oara in fine in urma cavaleriei se aseda si infanteria de strada, unu peletonu strabatu in casa lui Roznovanu, in capul loru Vasiliu Pilatu, si aresta acolo pe D. Nicolae Roznovanu, Ceaur Aslan, pe Teodor Latescu si pe advocatul Panaite Christea. (…)“.
Lascar Catargiu, boierul moldovean membru al Locotenentei Domnesti care a ordonat sa se raspunda in forta atacului lansat de secesionisti in 3 aprilie 1866
Un bilant sangeros: arhivele militare vorbesc despre 300 de morti. Agentul tarist Moruzi fuge deghizat in birjar, IPS Calinic se imbraca in haine de femeie si e ascuns de Ion Creanga intr-un butoi, alti capi ai loviturii de stat sunt arestati
S-au inregistrat numeroase victime. Bilantul a ramas controversat. A. D. Xenopol vorbeste despre doi morti printre militari si 15 printre secesionisti, dar si zeci de raniti. Mihai Dimitri Sturdza vorbeste despre 6 morti si peste 100 de rasculati. Istoricul Alex Mihai Stoenescu a consultat documentele din arhivele militare si a gasit un bilant total de peste 300 de morti!
Cei mai multi capi ai rascoalei sunt arestati, dar sunt si unii care scapa. Agentul rus Moruzi fuge din Iasi deghizat in birjar. Mitropolitul Calinic vede, in prima faza, moartea cu ochii. In primele momente ale bataliei, Inaltpreasfintia Sa se impiedica in odajdii si cade intr-un sant, fiind aproape calcat in picioare de multime. Reuseste sa se salveze, se refugiaza intr-o casa din apropiere unde se deghizeaza in haine femeiesti (dupa unele surse) sau in caftan evreiesc (dupa altele), de unde fuge apoi pe strazi. E gasit tremurand de frica de catre un alt participant celebru la acest puci: Ion Creanga. La acea ora membru al clerului ortodox (diacon), viitorul mare scriitor il ia pe IPS Calinic si-l ascunde intr-un butoi, in pivnita carciumii din stada Sfanta Vineri.
Ulterior, Calinic va fi suspendat din functie. Dar dupa venirea lui Carol, domnitorul isi va incepe mandatul cu un act de clementa, gratiindu-i pe capii rascoalei – inclusiv pe Calinic, care devine brusc mare unionist si, peste catva timp, va fi numit Mitropolit Primar al Romaniei. Si alti rasculati vor avea aceeasi traiectorie, schimband repede taberele si trecand in barca invingatorilor.
„Cea mai periculoasa faza prin care a trecut Moldova a fost acea din 1859, cand acei pretinsi liberali au facut fuziunea in tara si au reusit de au ales pe Cuza de Domn al Principatelor-Unite. Acesta a adus tara la sapa de lemn, impunand o suferinta mizerabila Moldovenilor dela opinca pana la vladica, dela bordeiu pana la palat“
Ceea ce ramane dincolo de indoiala in aceasta poveste este implicarea Rusiei in rascoala. Tot scenariul s-a construit in jurul nemultumirii moldovenilor – si mai ales a iesenilor – legate de trecerea centrului de greutate al noului stat roman spre Bucuresti.
A. D. Xenopol e clar in aceasta privinta: „(…) Bine inteles ca faptuitorii miscarii cautara mai tarziu sa-i dee alta infatisare decat acea pe care o avea in adevar. Ei pretindeau ca voisera sa faca numai o manifestare contra celor doi Munteni, Stefan Golescu prefectul judetului Iasi si I. Cornescu, colonelul comandant al garnizoanei, precum si in contra subsemnarei plebiscitului privitor la principele Carol de Hohenzollern, subsemnare ce se facea la Palatul administrativ si ca «guvernantii nu s’au sfiit a alerga, in numele libertatei, in numele nationalitatei, la plumb, la baioneta si la colomniile cele mai ridicule, pentru a innabusi manifestarea dorintelor unei populatiuni intregi». Cu toate aceste, din rostirile scrise ale altor capi ai miscarei si anume din acele ale supusului rus, cneazul Constantin Moruzi, se poate vedea ca adevarata cauza a miscarei era sfaramarea unirei. (…) Daca insa era asa si daca protestarea avea numai scopul de a inlatura unirea sub un principe bastinas, pentruce atuncea mergea acea gramada de oameni sa «manifesteze raspunsul la plebiscit» (sic) care tocmai cauta realizarea unirei sub Principele strain? Apoi comitetul dela care plecase toata intreprinderea se constituise cu mult inainte chiar de a se fi indrumat plebiscitul, pe atunci pe cand aceasta consultare a poporului nu putea fi tintita. Dar in realitate, nu era vorba de un principe strain sau pamantean. Unirea era urgisita in ea insasi, pentru a desface Moldova ca Principat separat, si a pune in capul ei pe boierul Roznovanu. Lucrul reiesa in destul de limpede din un loc infocat ale aceleiasi scrisori, in care patima covarseste prudenta rostirilor: «Sa nu credeti, zise Principele Moruzi, ca ati sfarsit lupta sangeroasa. Eu va spun ca nici nu a inceput. Credeti ca veti putea savarsi crima ce se numeste unire; credeti ca ea va putea avea viata? Nu, nu, niciodata! S’a schimat persoana fara a se schimba sistema. Ati facut se inteleaga Moldovanul ce-i ramane de asteptat dela unire. Toate clasele societatii nu vad in unirea d-voastra decat o desavarsita calicie: proprietarul, deprecierea fondului sau; comerciantul, moartea creditorului; lucratorul pamantului, impatrirea birurilor si micsorarea veniturilor. Credeti ca veti putea mentine unirea intemeiata numai pe interesul catorva indivizi din Moldova?“.
Si mai interesant este ca peste granita, la Cernauti – deci in Imperiul Austriac –, se tiparesc brosuri care-i indeamna pe moldoveni sa rupa unirea. Intr-una din ele se scrie: „(…) Cea mai periculoasa faza prin care a trecut Moldova a fost acea din 1859, cand acei pretinsi liberali au facut fuziunea in tara si au reusit de au ales pe Cuza de Domn al Principatelor-Unite. Acesta a adus tara la sapa de lemn, impunand o suferinta mizerabila Moldovenilor dela opinca pana la vladica, dela bordeiu pana la palat. Guvernul revolutionar care detronase pe Cuza a cerut dela camera si dela senat sa proclame de domn pe Filip de Flandra, fara sa aiba acea camera si acel senat autorizatia poporului pentru numirea unui Principe strain si fara a con-sulta mai intai ambele tari, daca mai primesc o asemenea rau voitoare, la adresa Muntenilor“.
Autorul brosurii, un oarecare Moraru, incheie astfel: ,,Moldovenii au avut dar dreptul a cere separatiunea teritoriului lor de Valahia indata dupa abdicarea lui Cuza; iar Muntenii impreun[ cu o fractiune de Moldoveni, doresc a apara pe poporul moldovan nevinovat, cand acest popor nu mai vrea de fel unirea nici cu Print strain, nici cu Print indigen, pe amandoua tarile. Sa mearga deci sanatosi Muntenii in tara lor; faca ei acolo ce vor voi cu pretinsii liberali moldoveni; iar tara Moldovei s’a ingrozit de benefisurile unirei si sa o fereasca Dumnezeu deasemenea benefisuri. Noi Moldovenii adevarati vom cere a fi despartita Moldova de Valahia pentru totdeauna”.
„Locotenentii erau linistiti, caci stia de cu seara, ca banii rusesti avea sa faca scandaluri“
A. D. Xenopol prezinta destul de amanuntit dovezile privind implicarea rusilor si subliniaza ca membrii Locotenentei Domnesti stiau de rascoala pusa la cale cu banii veniti de la Sankt Petersburg: „(…) Aceasta miscare turburatoare dela 3 Aprilie era banuita a fi fost sprijinita de Rusi, mai ales din imprejurarea, ca intre capii ei ce mai de seama se intalnea si cneazul Constantin Moruzi, supus rus. O dovada ca aceasta invinuire nu era lipsita de temeiu ne-o da tocmai gazeta separatista a lui Latescu, care raspundea «Romanului» ce repeta fara incetare imputarile de vandut strainilor si creatiunii rusesti, spunand acea gazeta, ca «ea spera in o modificare a afacerilor Europei, in vreun esec ce ar primi strainii adica Frantujii cari au tradat Moldova in prada Munteniei, si care ar aduce oarecare usurare la suferintele nenorocitei noastre tari». O dare de seama a rascoalei facuta de o foaie iesana spune, ca «poporul striga: jos unirea; Rusii vin in ajutorul nostru; Locotenentii erau linistiti, caci stia de cu seara, ca banii rusesti avea sa faca scandaluri». Se scria tot pe atunci in ziarele straine ca se pregateste in Moldova un memorandum in care rusofilii vreau sa adune sute de mii de iscalituri, pentru a le da reprezentantului Rusiei, cand s’ar tinea vreun Congres sau vreo Conferinta“.
Ca urmare a evenimentelor din 3 aprilie, Locotenenta Domneasca a dispus mutarea Curtii de Casatie la Iasi, readucerea scolii militare in oras si alocarea a 500.000 de lei pentru repararea pavajului. De asemenea, s-a marit numarul de facultati de la Universitatea din Iasi.
Palatul Administratiei din Iasi la 1871, cinci ani dupa asaltul separatistilor care voiau ruperea unirii
