Oneste bibere, onorabililor! Nu mai departe de Întâiul a lu Fevruarie, sau cam pe aici, a cunoscut lumina zilei iubitul nostru patron spiritual, ilustrul dramaturg și politician de patrie șî onoare, strălucitul Nene Iancu! Nu s-ar fi putut nici în ruptul capului, onorabili compatrioți, să nu îi dedicăm un memento marelui om, trăitor acum mai bine de un secol, egzact pe aceste meleaguri pe care trăim și noi aventura europenicist-americanicistă actuală. Mai precis, cam puțin peste șaizeci de ani trecute-fix a trăit patronul de bonesprit al rubricuței noastre. Nenea Iancu a fost un om deosebit. Te citea dintr-o sorbitură de halbă de bere la terasă, la Union. A trăit observând apucăturile contemporanilor săi. I-a încondeiat, i-a ridiculizat, a râs de ei. Dar a și plâns pentru ei. Nenea Iancu era o fire simțitoare. Spunea despre el „simt enorm și văz monstruos!”. Plin de bonsens și bonton, nu i-a scăpat nimic din scena vieții, cu toate detaliile, tușele și culorile sale. La fel ca unii dintre noi, Nenea Iancu suporta cu dificultate deșertăciunile soțietății unde era trăitor, al cărui fin observator a fost cu răbdare și determinare. A vrut să ne lase o poză cu fața adevărată a strămoșilor, bibicilor! Și a reușit. Sătul să trăiască într-o adunătură plină de loaze, șmenari șî prefăcuți, Nenea Iancu s-a egzilat din țara unde „hoția și lingușirea sunt virtuți”. A plecat definitiv la Berlin , unde a trăit până la sfârșitul vieții sale. Faptul că a murit nu l-a scutit, totuși, pe Nenea Iancu de surprizele societății omenești. Sicriul său a fost plimbat două săptamâni prin Europa. Foncționarii pe care i-a ironizat în piesele sale s-au răzbunat fără voie. Foaia de expediție s-a pierdut. La fel ca o scrisoare pierdută! Să ne trăiești de-a pururi în imaginațiune, noi suntem bibicii, Nene Iancule!
Atentionare! Acesta este un pamflet, parțial rupt de realitate dar parțial real și nu merge la cremenal!
