Istoria Romaniei ar fi avut un cu totul alt curs daca, in primavara anului 1917, generalul Alexandru Averescu, comandantul Armatei a 2-a, ar fi dat curs uriasei tentatii de a ocupa Iasiul si de a-l rasturna pe regele Ferdinand, proclamand republica. Ramas complet necunoscut marelui public care inca e hranit cu versiunea glorificatoare a luptei romanilor din Primul Razboi Mondial, episodul s-a repetat in 1919 de inca doua ori si doar devotamentul celebrului ofiter a salvat dinastia, amanand cu doua decenii trecerea tarii la dictatura militara.
Generalul Averescu a avut in mana, la momentul respectiv, absolut toate atuurile pentru a prelua puterea: era de departe cel mai popular om din tara si adulat de soldati, detinea controlul asupra singurei forte militare combatante care mai ramasese din Armata romana, avea sustinerea din umbra a unei parti din clasa politica. Singurul lucru care a stat intre el si statutul de dictator al Romaniei a fost vointa: Averescu a putut, dar n-a vrut sa dea curs ispitei.Contextul acestei raspantii cruciale in istoria tarii noastre este unul, de asemenea, prea putin cunoscut publicului. Romania intra in Primul Razboi Mondial la sfarsitul lui august 1916, dupa doi ani de neutralitate. Prost gandit si executat de o conducere incompetenta si corupta, care furase banii de inzestrare cu armament si de pregatire a trupelor, planul de actiune – Ipoteza Z – esueaza inca din primele zile.Desi Romania este cea care, la 27 august 1916, ataca pe neasteptate in Transilvania, cea luata prin surprindere e tot armata romana. In doar cateva saptamani, situatia devine critica, iar armatele Puterilor Centrale incep sa inainteze dinspre Sud (mai intai in Dobrogea, apoi si peste Dunare) si dinspre Nord (peste Carpati).
Armata romana, in sprijinul careia aliatii rusi refuza sa intervina, asa cum fusese intelegerea initiala, se prabuseste cu rapiditate. In doar patru luni de la intrarea in razboi, doua treimi din tara sunt ocupate de Puterile Centrale. In Moldova se retrag resturile zdrentuite ale armatei, administratia, guvernul si familia regala fug la Iasi. In decembrie 1916, deja armata romana aproape ca nu mai exista, iar frontul e preluat de 1.000.000 de soldati rusi, pe care guvernul tarist de la Sankt Petersburg accepta, in sfarsit, sa-i trimita pentru a-i opri pe nemti. Pe linia frontului, Romania mai are doar cateva divizii din Armata a II-a, condusa de generalul Alexandru Averescu. Aceasta este singura forta militara de care mai dispune tara.
De aici incepe povestea noastra.
Alexandru Averescu, cel mai capabil ofiter roman, este in relatii foarte tensionate cu guvernul liberal si cu premierul Ionel Bratianu in particular. Se considera – pe buna dreptate – persecutat de politician si are o relatie destul de rece cu Regele Ferdinand. Bratianu ii poarta sambetele pentru ca Averescu a acceptat sa fie ministru de razboi si sef al Marelui Stat Major, inainte de 1914, in guvernarile conservatoare. Tip ambitios si suspicios, militar capabil si cu o mare putere de munca, Averescu provine insa dintr-o familie modesta si s-a ridicat din randurile subofiterilor – caz neobisnuit –, motiv pentru care elitele Romaniei il tolereaza, dar nu-l prea simpatizeaza.
In 1913, dupa ce a condus Armata in calitate de sef la Marelui Stat Major in Al Doilea Razboi Balcanic, Averescu demisioneaza dupa venirea la putere a guvernului liberal si este exilat la un corp de armata, in Craiova. Abia izbucnirea Primului Razboi Mondial si perspectiva intrarii Romaniei in conflict ii obliga pe Bratianu si pe Regele Ferdinand sa-si reconsidere pozitia si sa-l promoveze sef al Armatei a II-a.
Averescu e insa frustrat, considera ca i se cuvine pozitia de sef al Armatei – si are dreptate, pentru ca Bratianu prefera sa-l puna la comanda pe generalul Dumitru Iliescu, unul din oamenii sai de casa, a carui lipsa de valoare si de autoritate vor juca un rol major in dezastrul militar al Romaniei in 1916. Iliescu va fi schimbat de generalul francez Henri Berthelot cu Constantin Prezan, dar abia in noiembrie, dupa ce catastrofa s-a produs.
In dezastruoasa campanie din toamna acestui an, Averescu este singurul dintre generalii romani care izbuteste cumva sa-si salveze o parte din trupe si sa execute o retragere organizata in Moldova.
Iarna-primavara 1917: singura forta militara de care mai dispune Romania se afa sub comanda generalului Averescu. Acesta refuza sa se supuna ordinelor cand primeste comanda sa trimita trupe la Iasi, pentru a-l proteja pe rege
Dupa oprirea ofensivei germane si instalarea iernii cumplite, frontul ingheata, dar nu si evenimentele din Est. In martie are loc revolutia din Rusia si tarul este rasturnat, iar in randurile trupelor ruse incepe sa se raspandeasca anarhia. Romanii sunt intre ciocan si nicovala, ar fi nevoie urgenta de o mana forte pentru a restabili situatia, dar exceptand diviziile lui Averescu, din Armata a II-a, nu exista forta militara care sa impuna respect.
Generalul Averescu ii prezinta Regelui Ferdinand (asezat) situatia pe front, vara lui 1917.
Reputatul istoric roman Petre Otu, printre cei mai buni specialisti care s-au ocupat de perioada Primului Razboi Mondial, marcheaza momentul in care lucrurile au capatat o intorsatura foarte periculoasa: „In iarna si primavara anului 1917, Armata a II-a a reprezentat singura forta militara organizata aflata permanent la dispozitia autoritatilor romane. Importanta ei a crescut dupa inlaturarea de pe tron a tarului Nicolae al II-lea, ce a generat un proces de disolutie a armatei ruse, inclusiv a fortelor dislocate in Moldova. Acest fapt l-a transformat pe comandant, generalul Alexandru Averescu, intr-un factor politic important. Intrucat refacerea armatei mergea foarte greu, primul ministru Ion I.C. Bratianu si seful Marelui Stat Major, generalul Constantin Prezan, au decis sa aduca trupe din Armata a 2-a, pe care sa le plaseze in Capitala pentru a proteja institutiile fundamentale ale statului. Masura avea insa si o conotatie interna, deoarece slabea pozitia lui Averescu. Acesta a refuzat sa se conformeze ordinelor venite de la esalonul superior, argumentand ca nu-si poate dezorganiza armata. Mai mult, generalul Alexandru Averescu avansa doua propuneri, fie sa se mute guvernul la Bacau (cartierul sau general – n. red.), fie sa vina el la Iasi, cu trupele din subordine. In ambele ipoteze, generalul Averescu se obliga sa garanteze linistea guvernului. Se subintelege ca in ambele cazuri guvernul devenea prizonierul lui“.
Generalul Averescu ii prezinta Regelui Ferdinand trupele Armatei a II-a, Bacau, in primavara lui 1917. Timp de aproape 6 luni, armata lui Averescu a fost singura forta militara cu capacitate combativa din Romania. Generalul a fost sfatuit insistent s-o foloseasca pentru a rasturna puterea si a institui dictatura.
Anuntul Regelui Ferdinand privind reforma agrara si dreptul universal la vot e grabit, in martie 1917, de teama ca generalul Averescu ar putea cere el primul aceste masuri, ca preludiu al unei lovituri de stat
Cei care au facut armata pot intelege pe deplin gravitatea raspunsului dat de comandantul Armatei a II-a. Petre Otu explica in termeni limpezi pentru toata lumea: „Gestul lui Alexandru Averescu era deosebit, reprezentand o insubordonare grava care, in conditii normale, trebuia pedepsita in consecinta. Conform reglementarilor in vigoare, Alexandru Averescu trebuia demis din functie si deferit Curtii Martiale”.
Ei bine, acest lucru nu se intampla insa. Guvernul Bratianu si generalul Prezan, comandantul Marelui Cartier General al Armatei, se angajeaza in negocieri cu Averescu si, in final, incearca sa-si mascheze slabiciunea stabilind ca Bacaul va deveni loc de refugiu pentru familia regala in caz de necesitate. Acest pas inapoi facut de conducerea centrala a statului roman in fata unui general din armata, corelat cu discutiile care avusesera deja loc pe 24 ianuarie 1917, al Targu Frumos, cand Regele Ferdinand ii propusese lui Averescu sa formeze un guvern militar, transforma – dupa cum se exprima istoricul Petre Otu – Bacaul intr-un „focar politic“.
„Ca Armata a II-a si, in special, generalul Alexandru Averescu au devenit o forta politica puternica este dovedit si de faptul ca o decizie foarte importanta, cea a reformelor, a fost adusa la cunostinta romanilor in timpul vizitei regelui Ferdinand pe front, in localitatea Racaciuni, la 22 martie/4 aprilie 1917. Suveranul a promis taranilor pamant si acordarea de drepturi cetatenesti, respectiv, votul universal. Aceasta declaratie a regelui Ferdinand avea o semnificatie politica deosebita in acel moment si desigur ca ea a fost impulsionata de transformarile politice uriase din Rusia. Dar, in acelasi timp, ea a pornit si pe fondul perceptiei pe care a avut-o printul Barbu Stirbey, care il insotea pe rege, ca Alexandru Averescu agita problema reformelor, dorind chiar sa faca o manifestatie in acest sens. Temandu-se ca Averescu sa nu apara in ochii opiniei publice drept inspirator primar al reformelor, Barbu Stirbey a luat initiativa declaratiei regale. Ipoteza are o anumita doza de credibilitate, avand in vedere ca importanta declaratie regala nu a fost cunoscuta nici de primul ministru, nici de Alexandru Averescu. Acesta a fost surprins si nu a raspuns in nici un fel regelui, deoarece, scria el, «ar fi fost o necuviinta sa ignorez in raspunsul meu partea politica a cuvantarii, iar pe de alta parte, atingand acel punct, m-as fi amestecat in lucruri care ieseau din sfera atributiunilor mele»“, scrie Petre Otu in monografia „Maresalul Alexandru Averescu“.
Generalul Alexandru Averescu in fruntea ofiterilor sai din Armata a II-a, in 1917.
Aprilie 1917: vestea ca se pregateste asasinarea regelui il determina pe acesta sa se refugieze in mijlocul trupelor lui Averescu. Momentul e perceput de elitele politice romanesti ca un semnal clar privindu-l pe cel care detine puterea in Moldova
Despre precaritatea situatiei in care se afla guvernul Romaniei si Regele Ferdinand in aceasta iarna si primavara a anului 1917 vorbeste de la sine faptul ca, la sfarsitul lunii aprilie, suveranul e silit sa plece in inspectie cateva zile, la Armata a II-a, pentru a se pune la adapost de zovnurile tot mai insistente privind o posibila detronare si asasinare a sa.
In Moldova sunt acum 1.000.000 de militari rusi in mare parte bolsevizati, care nu mai au chef de lupta. Comandamentul rus pierde progresiv controlul asupra lor, ofiterii sunt ucisi de soldati, acestia se constituie in soviete care decid prin vot daca mai lupta ori nu. Iasiul nu este un loc sigur si Regele Ferdinand pleaca in sanul trupelor romane, pentru a se pune la adapost.
Comandantul Armatei a II-a intelege perfect situatia. „Alexandru Averescu a considerat vizita drept un moment de slabiciune din partea regelui, dar a organizat-o in bune conditii, astfel ca augusta persoana s-a simtit bine in mijlocul trupelor Armatei a 2-a. La Divizia 12 infanterie, comandata de generalul Traian Mosoiu, Averescu a si rostit o cuvantare, rugandu-l pe suveran sa aiba incredere in armata. La Bacau a avut o lunga convorbire cu regele Ferdinand, care i-a spus ca alarma a pornit de la faptul ca un grup de vechi socialisti si tineri liberali s-au pus in legatura cu revolutionarii rusi. In ansamblu, aceasta vizita a contribuit la redresarea moralului regelui Ferdinand, dar a aratat, inca o data, forta Armatei a 2-a, in frunte cu comandantul acesteia“, arata istoricul Petre Otu.
Regele Ferdinand (cu baston, al doilea din stanga) si generalul Averescu la Verdea, in inspectie la Armata a II-a. Suveranul s-a refugiat in randurile trupelor Armatei a II-a cand au aparut informatii ca se pregateste asasinarea sa.
Pelerinaj la usa lui Averescu: politicienii schimba rapid tabara si se inghesuie sa-i devina prieteni, indemnandu-l sa dea lovitura de stat si sa-l rastoarne pe rege
Pericolul nu vine insa doar dinspre rusi, ci si dinspre elitele romanesti oportuniste si dezbinate, complet inconstiente in fata pericolului urias ca tara sa cada, urmand exemplul Rusiei, in haosul si anarhia bolsevismului. Acesta este momentul in care o parte a clasei politice refugiate la Iasi incepe sa bata carari la comandamentul Armatei a II-a din Bacau, unde lui Averescu i se propune nici mai mult, nici mai putin decat sa porneasca in fruntea trupelor asupra capitalei Moldovei, sa aresteze guvernul Bratianu si sa rastoarne dinastia.
„Simtind ca Alexandru Averescu reprezinta un potential factor politic important in Romania postbelica, multi politicieni, in special conservatori, s-au inghesuit spre Bacau, pentru a intra in gratiile sale. Aici se gasea sublocotenentul Nicolae Filipescu, fiul marelui disparut Nicolae Filipescu (liderul Partidului Conservator decedat la 30 septembrie 1916 – n. red.), care, in toata aceasta perioada, a fost un fel de «eminenta cenusie» a comandantului Armatei a 2-a“, mentioneaza Petre Otu.
Insa, in mod absolut surprinzator, Averescu refuza! Acesta este unul din foarte rarele momente, de-a lungul istoriei, cand un om care are la indemana mijloacele, motivele si ocazia potrivita sa preia puterea totala pentru sine, refuza acest lucru.
Istoricul Petre Otu observa: „Aflat in culmea unei popularitati pe care nu o avusese nici un om politic roman de la Cuza-Voda incoace, Alexandru Averescu a preferat sa nu se arunce in bratele necunoscutului. Inca din primavara anului 1917 unii oameni politici l-au sfatuit sa organizeze, cu trupele din subordine, un atac asupra Iasilor“.
Istoricul Petre Otu: „In 1919, in doua randuri, Averescu a fost tentat sa recurga la lovituri de forta. Asemenea intentii va mai avea in 1927, 1931 si 1934, dar de fiecare data s-a oprit dupa primii pasi sau la jumatate de drum”
Conditiile pentru a da lovitura sunt intrunite. Statul roman nu dispune in primavara lui 1917 de alte forte armate indeajuns de inchegate pentru a-i face fata. Legenda generalului i-a depasit cu mult faptele, pentru ca Averescu nu este – culmea! – un tip popular, care sa se bata pe burta cu soldatii. Dar el le castiga afectiunea prin grija pe care o are ca trupele sa fie cat mai bine hranite, imbracate si instruite, iar reputatia de a-si fi dus cu bine oamenii in Moldova i-a confectionat o aura de competent. Puterea este, in acest moment, un fruct copt, pe care Averescu nu are decat sa-l culeaga fara efort. Trupele il sustin, o parte a clasei politice e gata sa treaca de partea sa, rusii bolsevizati ar fi foarte fericiti sa vada transformata si Romania vecina in republica.
Si totusi, Averescu ezita, asa cum o va face si ulterior, cand i se va oferi din nou oportunitatea sa preia puterea totala, imbracand tunica dictatorului. „In 1919, in doua randuri, Averescu a fost tentat sa recurga la lovituri de forta. Asemenea intentii va mai avea in 1927, 1931 si 1934, dar de fiecare data s-a oprit dupa primii pasi sau la jumatate de drum“, scrie Petre Otu.
Lucrurile sunt extrem de clare. Averescu are pe masa acest proiect, al loviturii de stat prin care sa rastoarne dinastia si sa proclame dictatura in Romania. Nu exista echivoc asupra acestor intentii. Cel mai apropiat aliat al sau, Constantin Argetoianu, scrie in memorii: „Dedesem mana, o marturisesc lamurit, in urmarirea unui regim de dictatura. Cu mult timp inaintea lui Mussolini si a lui Hitler, pe cand doctrinele lor erau necunoscute, intr-o vreme in care toata lumea astepta lumina de la rasarit si se inchina in fata asa-ziselor idealuri democratice, am indraznit sa cred ca singura cale practica pentru atingerea telurilor pe care toti oamenii de bunavointa le urmareau era dictatura. Si am crezut ca numai Averescu, cu marele lui prestigiu si cu imensa popularitate, era in stare sa o impuna. Asupra acestui din urma punct m-am inselat. N-am reusit. Romania a ramas cu democratia si a ajuns repede la faliment”.
In mod surprinzator, exact acelasi lucru i-l reproseaza generalului Averescu si un alt colaborator, cunoscutul economist si politician Mihail Manoilescu. Inainte de a simpatiza cu legionarii in anii 1930, Manoilescu a fost averescian, dar faptul ca ofiterul n-a rasturnat guvernul si n-a instaurat dictatura l-a dezamagit profund. Politicianul a spus ulterior despre Averescu ca n-a avut intuitie politica, acest lucru facandu-l sa rateze ocazia de a intra „in galeria marilor personalitati care au creat sau innoit tarile europene a doua zi dupa cel dintai razboi mondial“.
Sigur ca opinia si concluzia celor doi cunoscuti politicieni este absolut discutabila. Romania Mare nu s-a prabusit din cauza sistemului democratic, ci pentru ca a izbucnit Al Doilea Razboi Mondial, iar ordinea internationala instituita dupa Tratatul de la Versailles a fost rupta de actiunea conjugata tocmai a doua dictaturi, Germania nazista si Rusia bolsevica. Petre Otu mai face si urmatoarea observatie (justa): „Era greu si contraproductiv pentru Romania noua sa evolueze, a doua zi dupa unire, pe coordonatele unei dictaturi, fie si a generalului Averescu, personalitate idolatrizata de multimile rurale”. Dar in articolul de fata nu discutam despre parerile lui Argetoianu si Manoilescu despre „binefacerile“ dictaturii.
„Daca eu pot sa ma mandresc in trecutul meu cu ceva, nu este binele pe care am putut sa-l fac tarii mele, ci raul pe care puteam sa-l fac si nu m-am gandit niciodata sa-l fac!”
Totusi, de ce refuza Averescu imensa (si repetata ocazie) de a deveni dictatorul Romaniei, in ovatiile poporului? „Omul care l-a cunoscut atat de bine, Constantin Argetoianu, a explicat aceasta prin natura complexa a personalitatii sale, in care nehotararea juca un rol foarte important. Fire analitica si laborioasa, Averescu concepea indelung diverse planuri, cu variante de actiune, dar ezita mai intotdeauna sa treaca la materializarea lor. Militarul care pe campul de lupta s-a dovedit perfect stapan pe sine, luand decizii care implicau viata si moartea oamenilor din subordine, in politica a fost un sovaitor, un nehotarat“, explica Petre Otu.
Realitatea este insa mult mai profunda. Averescu este tentat sa preia puterea – nimeni nu l-ar putea impiedica –, dar n-o face din simplul motiv ca-si da seama in ce ar arunca Romania, daca face pasul spre dictatura, si el nu vrea sa aiba pe constiinta o asemenea nenorocire. Mai tarziu, el va afirma: „Daca eu pot sa ma mandresc in trecutul meu cu ceva, nu este binele pe care am putut sa-l fac tarii mele (…) ci raul pe care puteam sa-l fac si nu m-am gandit niciodata sa-l fac!”. Sigur ca simpla evocare a instaurarii dictaturii arata totusi ca Averescu s-a gandit la asa ceva. El a fost suspectat tot timpul de rege si alti politicieni ca e tentat de o lovitura in forta – iar indiciile arata ca si el s-a gandit la asta, chiar daca a negat tot timpul.
Regina Maria (prim-plan, cu un caine in fata) si generalul Averescu in iarna lui 1917, la Onesti.
Scrupulele lui Averescu, care refuza ocaziile de a da lovitura de stat pentru a nu face rau Romaniei, sunt speculate de „rechinul“ Ionel Bratianu. Cel mai puternic politician roman va reusi sa supravietuiasca politic anilor in care furia romanilor impotriva elitelor corupte ameninta sa-l mature de la putere
Romania a avut, in perioada 1917-1920, acest mare noroc ca generalul care putea sa instituie dictatura nu agrea astfel de aventuri sangeroase. Iar asta – culmea – la costat cariera politica in fata unor rechini precum Ionel Bratianu, care n-aveau atatea scrupule. „Alexandru Averescu, «candidatul la dictatura», dupa cum se exprima Petre Pandrea, nu avea stofa de dictator, chiar daca formatia sa de militar si o anumita rigiditate pareau sa duca la o asemenea concluzie. Obisnuit sa traiasca printre legi si regulamente, Averescu avea superstitia legalitatii, cerand tuturor respectarea acestora. El n-a avut spiritul revolutionar si viziunea reformatoare a unui om de stat care face legile, ci s-a multumit cu postura unui personaj care este dator sa le respecte. Avand in vedere flexibilitatea moravurilor politice ale acelei epoci, cerinta avea darul sa indispuna, sa fie considerata revolutionara. Pornind de la aceasta dimensiune a personalitatii sale, Mihail Manoilescu a apreciat ca generalul Averescu a avut in politica romaneasca, in pofida marilor greseli facute si a scaderilor dovedite pe taram politic, «un mare comportament etic». Este evident ca aceste trasaturi de caracter l-au plasat in postura de victima a lui Ionel Bratianu, personalitate extrem de puternica, foarte bun psiholog si cu o mare putere de convingere. Influenta liderului liberal asupra vietii politice romanesti pana la moartea sa a fost covarsitoare, astfel ca generalul Averescu avea dreptate cand declara, la 15 iunie 1927, ca el era acuzat de dictatura, in schimb, cel care o practica era Ionel Bratianu. Niciun om politic roman din acea epoca nu a putut rezista fortei lui Ion I.C. Bratianu. Alexandru Averescu nu a facut exceptie, el ajungand la putere cu ajutorul liderului liberal si ramanand in scaunul de prim-ministru atat cat a dorit acesta“, concluzioneaza Petre Otu.
Epilog: credinta fata de dinastia regala si respectul fata de legi il costa cariera pe Averescu. Regele Ferdinand il trateaza cu nerecunostinta, iar in final marea pagubita e Romania, tara care rateaza ocazia de a-si reforma clasa politica
Culmea e ca Regele Ferdinand nu i-a fost niciodata recunoscator lui Averescu pentru ca nu l-a „curatat“ atunci cand a avut ocazia. Mai mult decat atat, suveranul s-a purtat total nedrept cu cel mai bun general al sau. In martie 1918, dupa ce s-a folosit de el ca premier pentru a negocia cu Puterile Centrale, l-a demis cu sange rece, folosindu-se de fraza pe care Averescu o spusese la numirea in functie, „Majestate, considerati ca aveti demisia mea in alb“.
La 1 decembrie 1918, momentul triumfului absolut, cand Regele Ferdinand a revenit in Bucurestiul eliberat in fruntea trupelor romane, franceze si britanice, alaturi de Regina Maria, generalul Berthelot si toate oficialitatile, generalul Averescu a lipsit. Guvernul nu l-a invitat, asa cum n-a facut nici cu ceilalti eroi ai luptelor de la Marasti, Marasesti si Oituz, anuntul rezumandu-se la o circulara prin care demnitarii erau anuntati ca au un tren la dispozitie, sa-i duca spre Bucuresti. Pe buna dreptate jignit, Averescu a refuzat acest tratament.
Regele Ferdinand nu i-a multumit niciodata, nu l-a avansat in grad si l-a tratat cu raceala. Averescu a devenit maresal abia la 14 iunie 1930, printr-un Decret Regal emis de Carol al II-lea.
Generalul Averescu (stanga) si Regele Ferdinand in 1917, intr-una dintre intalnirile lor tete-a-tete. Regele a fost in mana lui Averescu in iarna si primavara acelui an.
Pe de alta parte, esecul lui Alexandru Averescu a insemnat si irosirea singurei sanse de reforma a clasei politice romanesti, profund corupta si incompetenta. Inconsecventa lui Averescu, care si-a facut partid – Liga Poporului – si a ajuns in culmea popularitatii cu promisiunea ca va trage la raspundere toti vinovatii pentru tragedia Romaniei, iar apoi a abandonat aceste idealuri, a salvat elita antebelica pe care furia poporului ameninta s-o mature de la putere. „Sistemul politic romanesc nu s-a reformat dupa Primul Razboi Mondial, iar conduita clasei conducatoare a ramas, in mare masura, neschimbata. In acest caz, generalul Averescu are partea lui de contributie, prin uitarea raspunderilor si sanctiunilor pe drumul spre putere. Intr-adevar, avand in vedere exceptionala sa popularitate, el era probabil singura personalitate care ar fi putut impune reformarea, in sens democratic, a esichierului politic romanesc si a moravurilor clasei conducatoare“, concluzioneaza Petre Otu.
Locul lasat liber de Averescu, care a respins dictatura si nu s-a tinut de promisiune privind schimbarea clasei politice corupte, avea sa fie ocupat la inceputul anilor 1920 de o miscare extremista si populista, tineri furiosi care, cu revolverele in mana, vor trece la fapte, preluand discursul justitiar. Asa avea sa se nasca Miscarea Legionara.
