Cei care au avut vreodată un animal de companie știu că despărțirea de el nu este niciodată ușoară, fie că era vorba de un peștișor de acvariu sau de un câine mare cât stăpânul. Ne atașăm de el chiar și după câteva zile, iar dacă se întâmplă să îl pierdem, mulți dintre noi simțim nevoia să ne luăm la revedere de la el ca de la un membru al familiei.
Primul meu animal de companie a fost un canar galben. Aveam vreo 4 ani, era înainte de Revoluție, și ajunsesem la vârsta la care voiam musai să am ceva viu al meu. Îmi doream un animal – câine, pisică, dar părinții m-au tot amânat. Până la urmă au decis să îmi cumpere „cel mai mic animal”, după cum mi-a povestit tata, care să nu le dea bătăi de cap prea mari.
Bușniță – așa îl chema pe vânzătorul de canari – era un om masiv, la vreo 100 de kg, înalt de 1,8 metri. Avea un apartament foarte mare, iar în una dintre camere ținea doar colivii. Acolo avea zeci de canari.
Cimitirul „Raiul Animalelor”, locul dulce-amar unde ne amintim de cei mai loiali prieteni | VIDEO
Canarul a costat 100 de lei, iar vânzătorul a spus că pasărea va trăi câțiva ani.
Însă după 6-7 luni a murit. I-am luat trupul micuț și l-am învelit într-o batistă. Apoi m-am dus cu mama în părculețul de la colțul școlii, l-am îngropat la rădăcina unei tufe cu flori și am pus un bolovan peste mormânt. Parcă îi făcusem și un fel de cruce în miniatură din nuielușe.
Tata, vâzându-mă că plângeam din toți rărunchii, s-a dus la Bușniță chitit să îi reproșeze moartea canarului.
Dar vânzătorul l-a dezarmat rapid cu replica lui nonșalantă: „Păi a murit el Stalin, a murit Hitler…” Cu alte cuvinte, cum să nu moară un canar?
Tata a plecat de la Bușniță cu alți doi canari, așezați într-o colivie mai mare, unde aveau și un leagăn. S-a gândit că poate canarul murise de singurătate și că dacă sunt 2 vor fi mai fericiți. Au trăit, într-adevăr, câțiva ani.
La mai bine de două decenii de atunci, când am decis ca Tomiță, motanul meu de 13 ani bolnav de cancer, să fie eutanasiat la o clinică veterinară, am ales să fie incinerat la comun cu alte animale. Nu voiam să iau cenușa acasă și nici să îl îngrop. Nu voiam să îmi amintesc moartea lui.
Așa că, mult timp, nu am știut ce s-a întâmplat mai departe cu rămășițele lui Tomiță. Până când l-am întâlnit pe proprietarul „Raiului Animalelor” (un cimitir pentru animale de companie de la marginea capitalei), care mi-a povestit că cimitirul său – care are și un incinerator – are contract inclusiv cu clinica veterinară unde a fost eutanasiat Tomiță.
Practic, toate animalele de companie care mor acolo și nu sunt luate de stăpâni sunt duse la incineratorul din satul Cățelu, județul Ilfov.
Acesta fost și drumul lui Tomiță. De la clinică, a fost dus și incinerat la „Raiul Animalelor” alături de alte animale de companie, iar cenușa lui tot în cimitir a ajuns, folosită ca îngrășământ pentru gazon.
