Într-o plăcută seară de august, când se simte pacea unei binecuvântate zile de duminică, avem deosebita onoare și plăcere de a discuta cu doamna avocat Gianina Vera Poroșnicu, una dintre personalitățile Baroului de Avocați din Iași și trebuie să menționăm pentru cei care poate n-au aflat încă faptul că domnia sa este primul actor privat din domeniul patrimoniului cultural, care a restaurat din fonduri proprii, fără vreun alt sprijin financiar, mai multe obiective de importanță culturală majoră, simboluri ale Iașului, cum ar fi: Casa Joseph Zoller care este supranumită și „Palatul Alb” de pe strada Elena Doamnă, fostă „Strada Alba”, statuia cunoscută sub numele de „Uriașa” de la Cimitirul Eternitatea, alt simbol al orașului Iași sau mormintele poetei Otilia Cazimir și al nefericitului poet Dimitrie Anghel.
Menționăm despre restaurarea acestor obiective deoarece doamna avocat Gianina Vera Poroșnicu a susținut din fonduri proprii aceste obiective, fapt posibil și prin cariera de succes al dumneai, dovedind o grijă deosebită pentru salvarea valorilor spirituale ale Iașului, motiv pentru care o putem considera și un bun apărător al acestora, pledând prin fapte pentru redobândirea splendorii lor de altădată, pentru redarea demnității acestora. Dincolo de aspectul fizic plăcut al interlocutoarei acestui interviu, se poate sesiza un om de o sensibilitate deosebită și cu o gândire care exprimă subtilități și profunzimi filozofice dobândite în anii de studiu personal și de lucru cu oamenii.
Menționăm doar unele dintre cele mai recente cazuri pentru care a pledat doamna avocat Gianina Poroșnicu, adică pentru Florin Morariu, “eroul de la Londra” sau pentru cazul național : Alexandra Ivanov din Botoșani.
1. Activitatea dumneavoastră ca avocat s-a desfășurat într-o perioadă cu transformări radicale în sistemul nostru de justiție. Am dori să ne explicați în ce constau unele dintre aceste schimbări, mǎcar cele formale.
La începutul carierei mele, exista printre alte obiceiuri nelalocul lor, o modă a vehemenței verbale, a unor exigențe formale, duse la extrem. Astăzi există mai mult respect față de justițiabili. Ești lăsat să vorbești şi magistrații noștri se comportă ca cei din străinătate. Pe la începutul carierei mele, lumea venea tracasată în sala de judecată, se țipa foarte mult, dar astăzi lucrurile nu se mai întâmplă așa. Sunt doar unele dintre multele aspecte ce s-au schimbat.
În cei 27 de ani de avocaturǎ, transformǎrile au fost uluitoare în justiție. Ea, justiția de acum, are o altǎ fațǎ în comparație cu cea de acum un sfert de secol.
2. Sunt convins că ați avut de-a face cu multe persoane care se aflau într-o dispoziție foarte proastă, încărcați emoțional sau aveau trac foarte mare în fața instanței. Cum ați gestionat aceste lucruri?
Da. În foarte multe cazuri am fost pusă în situația de a calma asemenea stări negative. Am putut vedea toate formele posibile de disperare. Am văzut oameni care, dragii de ei, credeau că un proces le poate devasta în mod iremediabil viața. Procesul nu e o boală şi te poți ridica.
3. Stările acestea pot fi induse și de spaima, de teama de justiție, de Tribunal, de instituție în sine?
Da, cred că fricile acestea sunt moștenite din comunism, din spaima indusă de fostul sistem și păstrată în educația unora dintre noi și în zilele noastre.
Dar acum lucrurile s-au mai schimbat. Oamenii sunt mai degajați și, da, un proces penal trebuie luat în serios, dar nu trebuie să ai sentimentul că el îți poate schimba cursul vieții de așa natură încât să ajungi să nu-ți mai controlezi stările. Lucrul cu clienții, cere foarte multă răbdare și trebuie să spui multe vorbe încurajatoare. Un avocat bun, nu are voie, nu are cum să nu fie uman, sensibil la suferințele clientului. Dacă nu ai latura aceasta, nu ai cum să profesezi. Cred că în asemenea momente, rolul avocatului este foarte important. Chiar am vrut să scriu o carte pe care s-o intitulez „Avocata” pentru că mă surprindeam de multe ori trecută în agenda telefonului clienților mei așa : „Avocata”, adică erai unica soluție pentru ei. Aș vrea să scriu o asemenea carte marcată de constatarea că ești ca avocat investit de client cu o forță, un rol extraordinar. Eu empatizez foarte ușor cu oamenii și m-am simțit de multe ori obosită, vlăguită, prinsă de spaime atunci când am fost în preajma celor care trăiau dramatic tot ce li s-a întâmplat. Acum am altă putere asupra acestor emoții. Îi încurajez cu mai multă ușurință. Nu trebuie să fii o sugativă ale acestor stǎri emotive, ci, din contră, trebuie să fii un scut care opune rezistență. Aceasta este perspectiva din care privesc lucrurile.
4. Cum arăta Palatul de Justiție când ați debutat dumneavoastră și ce puteți să ne povestiți despre atmosfera de atunci?
Când am debutat, avocații erau găzduiți de Tribunal la parter, unde erau birourile lor. Pe vremea aceea nu erau telefoane mobile. Veneam primii și plecam când simțeam că maeștrii noștri nu mai aveau nevoie de noi. Mă leagă amintiri frumoase din acele vremuri. Purtam, după modă, o fustă cu vreo două degete deasupra genunchiului și purtam părul lung, despletit și îmi amintesc că li s-a atras atenția maeștrilor mei asupra decenței ținutei mele. Astǎzi nu mai existǎ aşa ceva!
Cât privește stagiatura, îmi amintesc că domnul profesor Florin Sava îmi punea câte un dosar în față fără să mi se dea nicio indicație, pentru că nu prea avea timp. De acolo începea greul pentru mine. Când plecam de acasă, făceam o cruce mare pentru că începea încă o zi și ca să se termine cu bine. Această profesie presupune și expunere şi este greu de gestionat!
5. Care era atmosfera din Barou la începutul carierei? Care au fost primele cazuri?
Când am fost admisă în Baroul de Avocați în ’98, am fost 12 de toți. Îmi aduc aminte că ni se spunea că am fost mulți, până atunci fiind doar câte doi-trei intrați pe an. După numai câțiva ani intrau în Barou cu sutele, pe noile principii ale democrației și pe ideea că “intră cine vrea, dar rămâne cine poate”. A fost o perioadă de tranziție, de mari schimbări în justiție. Au fost multe modificări legislative. Eu am luat exemplul maeștrilor mei care mergeau pe specializare. Să mergi pe un singur domeniu şi să ții cont de ultimele modificări legislative. Este drept că la început am mers pe specializarea „drept comercial”. Apoi am ales să merg pe „drept penal”, iar după cincisprezece ani “m-am convertit” din nou și am trecut pe „dreptul asigurărilor”.
Îmi amintesc că pe la începutul carierei am avut un caz de „jaf armat la gară” în care erau implicați doi studenți, unul turc și altul palestinian și ambasadele celor două țări monitorizau cazul. Când au văzut cum arătau sălile de judecată de la noi, supraaglomerate și murdare, cu fum de țigară pe hol, erau consternați de condițiile în care se face actul de justiție. După acest caz, am vizitat și marele tribunale ale lumii din Roma, Madrid, Paris. Abia acum, după douăzeci și șapte de ani, am constatat că lucrurile se aliniază și că ne aflăm cam tot pe acolo, unde se află sistemul de justiție din Europa.
6. Care au fost modelele de avocați care v-au inspirat în cariera dumneavoastră? Aveți amintiri cu ei?
N-aș putea să vorbesc despre mentorii mei fără să nu amintesc de domnul profesor Florin Sava, care era foarte exigent, avea un stil dur, era și șfichiuitor cu noi şi nu lăsa nicio greșeală necriticată. M-a îndrumat în carieră și în activitatea de asistent la catedra dumnealui de Drept Comercial. Îmi amintesc de biroul dumnealui. Îl vǎd aievea. Pe un perete se afla un covor popular, o scoarță țesută chiar de mâna mamei dumnealui. Dacă nu știam ceva, mă punea să învăț până a doua zi, chiar dacă de multe ori nu mă mai întreba nimic pentru cǎ nu îşi gǎsea timp.
Îmi vine în minte o întâmplare hazlie cu dumnealui. Când a ajuns la facultate într-o zi de examen, uitase biletele pentru examinǎrile orale acasă și s-a dus să le aducă. Pentru că, mai întâi era examenul scris după care urma oralul, dumnealui a plecat în grabǎ și eu am rămas cu cei vreo 100 de studenți în amfiteatru ca să-i supraveghez. Mi s-a spus “să nu miște nici unul”. Eu am rămas la catedră să supraveghez studenții și le-am spus că, treaba lor ce fac, numai că să nu se miște de niciun fel. Evident că s-a copiat și mai toți au avut note de nouă și zece după corectare. Domnul profesor și-a dat seama, dar nu mi-a reproșat nimic și a fost singura dată când a pus note atât de mari.
Despre domnul profesor Romulus Vonica, al II-lea mentor al meu, pot spune că a fost un profesor complet: profesor universitar, fost președinte al Tribunalului, un bun traducător din limbi străine, judecǎtor la Curtea Constituționalǎ. Îi port multă recunoștință. Avea o ținută impunătoare, prestanță de ardelean educat prin exigența școlii tradiționale de acolo, unde erudiția poartă și hainele onestității. Privirea lui te șfichiuia fără să zici nimic dacă ai greșit undeva, dar putea să aibă o înțelegere și compasiune aproape mucenicească față de problemele celor din jur.
Poate cel mai frumos lucru care mi-a rămas de la dumnealui a fost un testimonial, o recomandare foarte elogioasă pe care mi-a fǎcut-o. Este deosebit de valoroasă tocmai pentru că vine de la un profesor atât de exigent. Rețin îndemnul domniei sale care spunea că „a fi avocat sau magistrat presupune o răspundere foarte mare şi poate cǎ nu suntem pe deplin conştienți”.
7. Ați putea să ne vorbiți despre vreo unul dintre clienții deosebiți pe care i-ați
întâlnit în cariera dumneavoastră?
Îmi amintesc că, acum 27 de ani, mă aflam la Registratura Judecătoriei. Acolo, un domn cu o ținută foarte elegantă era apostrofat de către registratoare, care nu prea își găsea răbdare ca să-i explice de unde să cumpere o taxă de timbru. Când a ieșit din birou, am ieșit și eu. L-am oprit pe hol și i-am spus că pot să-i explic eu. După câteva zile, dumnealui m-a sunat și, spre surprinderea mea, mi s-a recomandat ca fiind domnul Bujor, reprezentantul Casei princiare Sturza și apoi m-a angajat ca avocat al Casei Sturza, pentru procesul de restaurare a conacului de la Popești. A fost primul meu caz de acest fel și primul meu onorariu mare. Aşa am întâlnit eu semnificația sensului de “monument istoric”, “comisie de cultură” și orice antrenează ideea de restaurare. Vedeți, conacul de la Popești este construit în stil arhitectural neoclasic francez ca și Casa Joseph Zoller. Eu am întocmit toată documentația juridică necesară restaurării conacului de la Popești, iar cincisprezece ani mai târziu, aveam să cumpăr și să restaurez pentru mine, “Casa Zoller”. Dacă cineva privește imaginile celor două clădiri, va constata o asemănare frapantă. Destinul a făcut să se simtă cumva mâna mea și într-o parte și într-alta.
Avocat Gianina Vera Porosnicu si Printul Nicolae al Romaniei
Dosarul se numea „Dosarul măicuței arestate”. Așa l-a numit presa. A fost un dosar în care pentru prima dată s-a invocat masiv CEDO, practica comunității europene. A fost pusă în libertate. Cazul a stârnit însă un val de protest al opiniei publice pentru că, în acea perioadă, se vorbea mult despre libertatea de exprimare. Au venit unii conservatori care au spus: „Da, poți să-ți exprimi opiniile, dar nu în biserică!”. Alții au spus că „a fost doar un punct de vedere împotriva mitropolitului”. Opinia publică a fost scindată. Practic, a fost un cutremur în conștiința publică și în legătură cu libertatea dreptului de exprimare. Cazul a fost unul foarte mediatizat la vremea aceea, a fost de interes național. Pentru mine, a fost un caz de cotitură pentru profesie pentru că m-au invitat posturile locale și naționale de TV care m-au dus în centrul atenției publice la numai 27 de ani.
9. Ați fost supranumită în presă, „avocata diavolului”. Ce părere aveți despre această formă de caracterizare? De la ce credeți că se trage?
În Ev Mediu, în Biserica Catolică, era ales un prelat care avea calități deosebite, o cultură generală foarte bine edificată, filozofică. Acest avocat avea rolul de a aduce argumente potrivite împotriva canonizării unui viitor posibil sfânt. El întruchipa, de fapt, sensul laic al filozofiei, al rațiunii. El avea dreptul să se îndoiască de cele sfinte, din lumea lui „Crede și nu cerceta”. Îndoiala lor îmbrăca forma carteziană. La Descartes, există un sens radical și controlat al îndoielii pentru cǎ inspiră renunțarea la orice presupuneri aparent valide, la orice prejudecată, presupoziție care în desfășurarea, prezentarea ei, nu întocmește toate condițiile logice și faptice ale adevărului. Este o formă de a judeca rece, neimplicat emoțional și cu luciditate și responsabilitate fermă. Adevărul, ca un ochi sfredelitor de diavol la „Judecata de Apoi”, dar care este foarte necesar atunci când te judeci aici, în lumea noastră, pentru ca urmările să nu fie cele care duc rezolvarea cazului și destinul clientului, în declin. Îmi place să cred că am fost identificată cu acest mod lucid de a aborda actul juridic.
10. Orice meserie practicată cu devotament și cu multă implicare formează cu timpul o gândire proprie, un mod propriu de a aborda și înțelege sensurile și menirea acelui domeniu. Dumneavoastră, ce reflecții ați putea să ne împărtășiți în legătură cu Știința Dreptului, cu Justiția în general?
Dreptul este o știință umanistă dedicată vieții, înțelegerii omului și aici aș putea spune că ea vizează o teologie profană . Pare o contradicție, dar nu e așa. Omul în gesturile sale, în faptele sale, se folosește cel mai mult mai mult de credință, de credința proprie că ar face bine. Exact asta pretinde și teologia ca știință, ca formă de cunoaștere. De aceea, de multe ori este mai important spiritul, iar nu litera legii care îndrumă ca un driver spre esența ei care se manifestă liberă prin diferite forme de înțelegere individuală.
Această înțelegere, care devine o formă de autoeducare, poate fi liberă la momentul potrivit de a se concretiza prin faptă. Știința dreptului este o busolă orientativă între gândurile și faptele noastre. Cineva spunea că dacă am putea fi condamnați pentru gândurile noastre, societatea ar deveni un penitenciar deschis. În filosofia greacă, antică exista o confruntare deschisă între forța, puterea unui sofism, înaintea unui adevăr evident. Aici avocatul era doar un sofist. Arta sofismului îl făcea celebru. Ori un sofism este doar un adevăr șchiop, care nu se poate ține pe picioare. Epoca modernă, cu totalitarismele ei, demonstrează cu prisosință acest fapt. Poate unii scriitori ca Dostoievski, Jean Paul Sartre, William Golding, Camus sau Kafka surprind sterilitatea oricărui sistem juridic care face victime, tocmai din cauza aceasta. Sistemul este creat pentru om, din necesitățile funcționarii sociale, dar din dorința de a fi perfect și universal valabil, devine steril. Sterilitatea aceasta se referă la o distanțare care se vrea o echidistanță față de formele sociale, posibil subiective de abordare a actului juridic și care devine, cu tot suportul instituționalizat, absurd uneori. Este ca o formă de inteligență artificială care nu ne poate înțelege gândurile și sentimentele, care ar trebui să justifice aplicarea legilor. E ca un feedback, bumerang care uneori lovește din plin unde nu trebuie. Aici se strecoară puterea absurdului din actul juridic şi, nu numai, din tot ce înseamnă sistem instituționalizat, și dacă ne gândim la noi care testăm pe pielea noastră diferite sisteme importate cu experiențe și suport legislativ diferit, cu oameni, specialiști, pregătiți în altă formă de educație, cu altă formă de experiență, cu alte impresii și prejudecăți sociale decât cele care ne vin din sistemul de import alocat la noi…
