Răsfoind diverse pagini de internet, am dat peste o chestie care mi-a stârnit un zâmbet larg. Pe site-ul unei publicații centrale era titrat: „Botoșani, micul Leipzig, orașul unicat din nordul Moldovei cu aer de burg german”.
Ei, nu zău! Apetența românilor pentru comparații caraghioase, lipsite de substanță, e de neoprit. Botoșaniul, un oraș lipsit de culoare, cu un aer mohorât, cu doar câteva clădiri vechi mai acătării, este asemănat cu Leipzig, orașul perlă al Saxoniei, aolo unde s-au născut Wilhelm von Leibniz și Richard Wagner, unde marele Goethe a studiat la una dintre cele mai vechi universități din lume, înființată în urmă cu 600 de ani.
Cu toată stima pentru locuitorii Botoșaniului, dar comparația e forțată și hilară.
De altfel, nu e singurul caz în care românii simt nevoia să își tragă o aură de aristocrați occidentali. Bucureștiul și-a pus tichia de Micul Paris, Timișoara își arogă titlul de Mica Vienă, ba chiar și Iașul cocheta la un moment dat cu ideea că e Florența României, asta ca aluzie la patrimoniul său cultural și spiritual.
Pofta băștinașilor pentru titulaturi prin care își revendică descendența boierească a căpătat accente hazoase și în zona comerțului. În Iași găsești Pizzeria Domnească (parcă îl și vezi pe Ștefan cel Mare savurând o pizza Quattro Formaggi în cortul luptei de la Podu Înalt), Brutăria Domnească, Plăcintele Domnești, Brutăria Domnească, Beciul Domnesc etc.
Românii anilor liberi de comunism au simțit tot mai acut nevoia unei raportări gastronomice la rangul nobiliar. De parcă vrem să prindem din zbor ciozvârtele aruncate de la mesele boierești, vrem să aflăm și noi „cu ce se mănâncă” boieria.
Tot de dragul menținerii unor simboluri aristrocratice, românii întrețin financiar o casă regală ale cărei atribuții oficiale nu mai există de 77 de ani. Dar te joci cu fascinația unora pentru ritualurile monarhice? Chit că acestea sunt finanțate de la bugetul de stat, deși familia regală a României are o avere estimată la 60 de milioane de euro.
Fără îndoială, nevoia românilor de a-și aroga mereu un spirit nobiliar sau de a se asemăna cu comunitățile occidentale reprezintă expresia unui complex de inferioritate, dar și a unei bizare persiflări și chiar negări a identității lor reale. Sunt binecunoscute cazurile în care românii aflați în străinătate se declară orice altceva decât români, de parcă a fi român ar atrage după sine disprețul celorlalți europeni.
Până când nu ne vom asuma pe deplin identitatea de român, lucru perfect firesc și necesar, vom continua să producem comparații penibile precum Botoșani – Micul Leipzig sau Iași – Florența României.
Iar invers cum ar suna? Leipzig, Marele Botoșani. Sau Florența, Iașul Italiei.
Jenant.
