Cătă ăsta al nost’ a demonstrat că, în politică și administrativ, orice cale poate fi „presărată” cu oportunități… dacă știi cum să le accesezi. Traseul său spre funcția de baștan la ceaul cnirului nu a fost marcat de vreo carieră impresionantă în domeniu. Ci de o ascensiune pe scara de serviciu, pe spinarea unor fraieri care l-au pus șăf la un oengeu lătrător pe teme de autostradă.
Pentru mulți, ideea de a urca într-o funcție publică de prestigiu este un rezultat al unui drum lung în domeniul de specialitate. Dar nea Ourtoi a demonstrat că, uneori, „scara” către putere poate fi mult mai simplă: un oengeu plin de creduli, câteva relații bine plasate și o doză mare de oportunism șî tupeu nesâmțât. De la simulacrul unui „muncitor al binelui” într-o organizație non-guvernamentală, Ourtoiu s-a transformat rapid într-un lider de ocazie, ajungând să conducă una dintre cele mai importante instituții din domeniu. Dar a fost oare această ascensiune un rezultat al competenței și pregătirii sale? Aiurea! Unii ar spune că mai degrabă că a fost vorba despre manifestațiunea unui parvenitism preameditat. Și presărat cu buze dulci servite unor binefăcători cu mușchi, firește.
Să parvenim prin parvenire!
În loc să urmeze tradiționala cale a unei cariere solide și a experienței în domeniu, Ourtoiu a ales să își construiască parvenirea pe schinarea unui oenge care a fost rampa lui de lansare. Pupatul de clanțe menisteriale i-au permis mangafalei accesul în cercul puterii.
Însă, această ascensiune ridică întrebarea: cât de mult din succesul său se datorează cu adevărat pregătirii și competențelor sale, și cât se bazează pe oportunismele politice și relațiile pe care le-a cultivat pe parcursul drumului?
Revocațiune, primim dar să știm șî noi
Și cum ulciorul nu merge de multe ori la apă, revocarea moftangiului a venit cam târziu dar inevitabil. Ca o lovitură a unei realități la fel de sinistre, ca aceea a cățărării lui pe culmile administrațiunii.
Așa cum se întâmplă adesea în astfel de cazuri, urcarea rapidă este urmată de o cădere la fel de spectaculoasă. Revocarea lui Cătă al nostru, în fond un actor jalnic într-o dramoletă a parvenitismului, nu poate fi considerată o mare surpriză. În fond, în momentul în care funcțiile se câștigă mai mult urcând pe scările de incendiu decât prin competență, greșelile și lipsa de viziune devin inevitabile. La fel cum a ajuns rapid sus, a fost de asemenea ușor să primească un șut. În jos. Și în dos.
În loc de epilog
Ascensiunea lui Cătă ăsta este o lecție despre cum, în lumea politică, nu este întotdeauna suficient să ai pregătirea necesară. Uneori, o combinațiune de ambiție, relații și oportunism te poate propulsa mai rapid decât orice altă cale. Însă, atunci când șarlatanii de meserie se prind că i-a dus cu preșul un amator, inevitabilul se produce. Revocarea sa, bibicilor, este o lecție pentru toți cei care cred că o funcție se câștigă și se păstrează doar pe baza ambiției și a imposturii pline de nesâmțâre administrațională.
