Dacă vreți să știți exact cât mănâncă oamenii-molie care mor și reînvie în fiecare an, dacă vreți să știți prețul libertății presei.
Pentru un ziar, sfârșitul de an seamănă cu moartea. Nimeni din afara presei nu poate înțelege acest lucru. Nu este un moment de bilanțuri, trăiri nostalgice sau de pariuri personale pe noul an. E sfârșitul pur și simplu. Știi că închizi ultima ediție pe decembrie, iar de pe 2 ianuarie, după mahmureala de pe întâi, e ca și cum te-ai naște încă o dată. Este un chin să reiei ciclul vieții, te ridici cătinel și nu știi dacă mai ajungi la maturitate, dacă vei mai avea vreodată brațe puternice. Vreau să se înțeleagă acum, la început de an, ce înseamnă să faci presă locală în România.
Ca să fie limpede, provincia a fost scoasă în afara regulilor pieței, supraviețuiește în mediu întunecos, în umbră și promiscuitate. Tremuri în fața clienților locali pentru că niciun jucător media nu mai face, pe cont propriu, masă critică pentru a garanta o creștere a vânzărilor de pe urma publicității. Eu vorbesc deschis despre creșterea notorietății și valorizarea brandului pe termen lung, care nu se vede în încasări imediat – și fac analogia cu inserturile din suburbii ale ziarelor regionale americane. Întotdeauna, clientul va lăsa de înțeles, la un moment dat, că este tensionat, iar tu, vector al promovării, îi vei explica legea universală a publicității, lansată de președintele Coca-Cola: ”Din 2 dolari, sigur unul l-am cheltuit degeaba, dar nu știu care”.
Să privim onest situația: micii comercianți sunt de fapt afaceri cu profit de 1.000 de euro pe lună, deci n-au de unde împărți, lunar, încă o mie de euro la mai multe ziare și televiziuni locale, pentru a face masă critică. Iar jucătorii medii și mari, cu zeci sau sute de angajați, se consideră prea bine înfipți în piață pentru a mai avea nevoie de publicitate. ”Dacă am ajuns să câștig atât, de ce-aș mai avea nevoie de voi?”, gândesc cei care au apucat primul lor milion de dolari.
Clienții foarte mari, cu afaceri de zeci sau sute de milioane de euro, nu te vor vedea niciodată, deși stai sub nasul lor, în orașele în care își vând produsele. Dedeman, retailerul cu cea mai mare dezvoltare din Estul Europei, nu știe ce ziare locale apar în Bacău, Iași sau Suceava și nici nu-l interesează ce rol au acestea în societate.
Conform mitului urban, omul-molie este o ființă supranaturală care încearcă să avertizeze oamenii de o catastrofă iminentă
Vorbeam de promiscuitate și transpare mult masochism în formularea aceasta. Dar cum poți numi altfel relația cu difuzorii de presă, care s-au contractat cu 65% față de 2008? După ce emiți facturile pe ziarele vândute, programarea la plată se face după șase luni, iar biletele la ordin expiră peste alte șase luni. Practic, banii îi încasezi după un an, ciclu economic specific mediilor aflate în dezintegrare. Tot ca idee, ziarele centrale, chiar cele mai de succes, ca Gazeta Sporturilor sau Libertatea, nu vând aproape nimic în provincie, maxim 100 de ziare pe zi la Iași sau în alt oraș mare din țară. Acestea sunt de fapt ziare de București, acolo își vând tirajul, și au renunțat la orice marketing în zona difuzării în țară, pentru că piața s-a pietrificat, nu mai poate fi mișcată din loc.
E firesc, pentru că toată lumea citește presa pe net. Dar site-urile locale nici acolo nu contează. Pentru agențiile mari de publicitate, media locală nu există și aceasta este cea mai mare lovitură dată presei libere din România. Nicio agenție nu alocă bugete site-urilor locale, nici măcar regionale, cel mult firimituri, să spunem un 3% dintr-un total de 100.000 de euro pe o campanie, iar acei 3.000 de euro trebuie împărțiți de șapte site-uri, deși audiențele cumulate ar merita bani mai mulți. Din momentul în care agențiile te ignoră, poți spune că presa locală din România funcționează în afara regulilor pieței. Suntem pe partea întunecată a Lunii. Regiile on-line îți dau verdictul, ca un satâr înfipt în moalele capului: ”Nu apăreți în decizia de cumpărare a celor ce văd bannerul”. În realitate, banii mulți se fac la București din două telefoane și-un schimb de mailuri: agențiile primesc comisioane mari, rapid, fără să-și consume energia cu fiecare site local în parte.
E normal și asta, pentru că o privire lucidă asupra banilor din on-line te trimite în fața Google, ultimul eșafod al execuției. E ceea ce-ți spun și agențiile: ”Demonstrați că sunteți buni pe Adsense și apoi venim și noi”. Trebuie să arăți că firma care cumpără publicitate primește rapid telefoane și îi vin clienți noi. Dar publicitatea pe Google este cea mai ieftină și a omorât în primul rând jucătorii media locali: cu 250 de lei plătiți lunar poți spera că primești 10 telefoane și poți vinde ceva la cinci clienți noi, dacă vorbim de mici servicii. E corect, dar puneți-i pe cei de la Google să facă anchete. În universul lor, parteneriatul cu cei care creează content sună bine, dar e imposibil în realitate: gigantul american te plătește prost, câteva sute de euro lunar, și te blochează imediat pentru că îți cere 80% conținut propriu și copyright pe tot ce difuzezi. Principial, e de necomentat, dar practic sistemul este inaplicabil pentru presa locală. Îți cere să investești o sumă pe care nu o ai pentru ca apoi să-ți returneze a cincea parte din cât ai băgat, deci Adsense n-are sens.
Când toate opțiunile s-au epuizat, te întrebi dacă autoreglementarea nu e normală și de ce este nevoie de atâta presă. Răspunsul are două părți: 1. Autoreglementarea a funcționat, nu sunt mai mult de 2-3 ziare locale care mai fac presă adevărată în România; 2. Această presă care a dispărut are un rol strategic într-o democrație liberală.
Nu vorbim de mofturi sau de avariția unor hârciogi inadaptați lumii noi în care ne aflăm. În toate județele se comit abuzuri, sunt sifonați bani publici mergând până la 60% din valoarea contractelor, iar oamenii nu înțeleg ce se întâmplă, pentru că ei i-au rotit pe toți prin vot și nu s-a schimbat nimic. Dincolo de procesul electoral, democrația are nevoie de un jucător independent: presa. Traian Băsescu a trebuit să își încheie mandatul și să declare în ultima zi, după ce-a predat cheile, că e nevoie de un plan urgent pentru presă, ca și cum abia atunci făcuse descoperirea. Dar intervenția statului poate conduce la compromisuri și ieșirea în față a altor profitori, e un subiect foarte sensibil.
N-a mai rămas nicio opțiune. Decât cea de a cumpăra presă sau de a suporta înzecit costul corupției. Am auzit de multe ori în anturajul meu că n-ai ce mai citi în ziare și că își merită soarta, sau că ziarele și-au pierdut libertatea și, odată cu aceasta, cititorii. Am reacționat virulent de fiecare dată: finanțați presa pe care v-o doriți, voi, cetățeni liberi ai acestei țări complicate. Dați un SMS valorând 50 de lei în contul unui abonament la ziar și a accesului nelimitat la site, timp de o lună. Apoi gândiți-vă dacă libertatea pe care o invocați merită cei 50 de lei pe care trebuie să-i scoateți din buzunar.
Ironic, toată argumentația pesimistă ascundea o concluzie optimistă: noi, oamenii-molie, care murim de Revelion într-un ungher al șifonierului și nu știm dacă ne mai trezim în primăvară, încă avem aripi și mai zburăm pentru că întotdeauna informația reală și relevantă găsește o crăpătură prin care să iasă la lumină. Noi, ziariștii obsesiv de încrâncenați, vom fi aici în fiecare primăvară și în fiecare toamnă. Nu ne purtați de grijă. Am vrut doar să știți cât de greu est
e.