Preşedintele Klaus Iohannis a anunţat o linie nouă în Justiţie, una care să îmbine independenţa reală cu o mai riguroasă respectare a propriilor limite.
Discursul preşedintelui Klaus Iohannis la prima şedinţă din acest an a CSM a provocat o neaşteptată animaţie: unii au părut să se bucure de începutul unei ere noi, alţii au criticat cu cea mai mare asprime despărţirea de era veche. Au existat însă pe alocuri şi amendări discrete şi amicale. În orice caz, declaraţiile sale pretind o analiză atentă, căci preşedintele nu este un simplu invitat la şedinţele CSM, el prezidând întotdeauna şedinţa la care participă.
Am putea spune de la bun început că noul preşedinte îşi propune să rupă cu linia veche în justiţie, aceea care a părut să ofere un rol foarte mare funcţiei sale disuasive cu riscul exagerăriilor. „Consider important de subliniat faptul că Justiţia este una din cele trei puteri ale statului, nu o supraputere”, arătând că i se par neadecvate „exotismele mediatice” ca şi publicarea unor informaţii din dosarele aflate în curs de instrumentare.
Să spunem de la bun început că Justiţia şi-a propus dintotdeauna nu doar să-i pedepsească pe răufăcători, dar şi să-i intimideze pe cei care ar fi fost tentaţi să apuce aceeaşi cale, ceea ce explică execuţiile publice din vechime. Ele se mai practică şi astăzi, dar nu în spaţiul civilizaţiei occidentale, unde pudoarea şi drepturile persoanelor au tins tot mai mult să prevaleze în faţa funcţiei disuasive.
Or, în România, arestările cu întregul cortegiu de fapte adiacente în cazurile de mare corupţie au constituit un spectacol public amplificat cu totdinadinsul, tocmai pentru a aviza societatea cu privire la riscurile la care se expune. A fost cu adevărat necesar? Nu putem spune cu certitudine. Dar nici nu putem nega utilitatea unor asemenea demonstraţii, a căror elocinţă ţine poate tocmai de gradul lor de spectaculozitate. Societatea românească pare să accepte ordinea paralelă a mitei cu prea multă resemnare participativă ca să nu te gândeşti că e nevoie de un şoc, de o demonstraţie de forţă care să modifice gesturi şi conduite. În plus, rezistenţa politică la exigenţele judiciare a justificat la rândul ei tactici excepţionale.
Practica românească din ultimii ani a permis însă lucruri care exced regulile, cum ar fi de exemplu publicarea unor înregistrări din dosarele aflate în lucru. Dacă, la început ele păreau accidentale, ele s-au transformat apoi în regulă şi s-au înscriu de fapt în tacticile disuasive adoptate de aparatul judiciar. S-a spus că preşedintele ar fi atacat presa. Este un non-sens. Nu presa a fost vizată, ci aceia care au făcut posibile sau au încurajat aceste excese.
Aşadar întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este dacă Justiţia a exagerat cu funcţia sa disuasivă şi dacă nu ar fi momentul să devină mai riguroasă cu propriile norme. Unii ar putea spune că nu, dar ar trebui să aducă o argumentaţie transparentă şi nu să recurgă la tactici oblice.
În concluzie, preşedintele a dat un mesaj puternic de susţinere a independenţei Justiţiei, dar i-a cerut totodată o perfectă rigoare în respectarea limitelor sale constituţionale: „Cred că este necesar, de asemenea, să subliniez că, atât în Constituţie, cât şi în legile organice ale Justiţiei, scrie foarte clar că Justiţia se înfăptuieşte în numele legii. Adică nu în numele vreunei divinităţi sa a vreunei persoane, entităţi ori stări de lucruri. De asemenea, atât în materie civilă, cât şi penală, actul de justiţie trebuie îndeplinit într-un termen rezonabil, în mod unitar şi cu garantarea tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor”.
Discursul acesta, care ar fi părut cu totul anodin în oricare parte a lumii occidentale, a provocat însă în România o veritabilă furtună, partizanii liniei Băsescu-Macovei considerând că asistăm la o trădare a justiţiei. „Oamenii trebuie să ştie dacă politicienii sunt anchetaţi pentru corupţie, dacă sunt furaţi de politicieni. Iar presa trebuie să răspundă acestui interes public. Nu este vorba despre scurgeri nepermise de informaţii în presă, ci despre informarea publicului”, a replicat Monica Macovei.
Pare tot mai clar că o veritabilă dezbatere publică nu poate avea loc. Cei care au dat până acum tonul în Justiţie au meritul indubitabil al exigenţei bineintenţionate, dar se vede din replica „absolută” a Monicăi Macovei că ei se identifică, de fapt, cu excesele şi caută să le justifice în numele „interesului public”. Până la urmă întrebarea la care ar trebui să răspundem este dacă a venit vremea normalităţii sau dacă ar trebui să mai acceptăm o vreme măsuri excepţionale. Admitem totodată şi faptul că „normalitatea” este văzută de obicei prin raportare la practica judiciară din ţările occidentale, deşi putem încerca să o definim pe cont propriu, făcând apel la raţionalitatea organizării noastre politice.
Preşedintele a făcut însă şi câteva propuneri de reformă instituţională care ar trebui comentate la rândul lor. El a propus ca din CSAT să facă parte şi procurorul general. A lipsit însă motivaţia. Am putea presupune că s-a gândit la o definiţie a siguranţei naţionale care implică cu necesitate respectarea riguroasă a ordinii de drept şi care ar viza direct aparatul de investigaţii judiciare. Nu e de fapt nimic nou în esenţă, dar problema ţine de modul în care sunt definite puterile statului şi se vede încă o dată că ar fi necesară o revizuire a Constituţiei care să ofere o mai clară delimitare a acestora.
La acest punct, preşedintele Klaus Iohannis a rostit poate mesajul cel mai sensibil şi care se află probabil la orginea unor critici virulente, care nu şi-au expus însă motivaţiile: „Rolul meu constituţional de mediator mă obligă, totodată, să veghez la protejarea sistemului judiciar de orice ingerinţă din partea altor puteri ale statului sau a altor entităţi instituţionale. Există linii roşii a căror traversare produce o periculoasă debalansare a echilibrului în stat, iar recalibrarea constituie un proces lung şi dificil. Dumneavoastră ştiţi mai bine că, inclusiv în accepţiunea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, magistratul trebuie să judece în baza probelor, nu în baza informaţiilor, indiferent de unde ar veni acestea.”
Am putea presupune că noul preşedinte a avertizat asupra riscului ca parchetele şi serviciile secrete să nu se lege prea tare într-o relaţie de simbioză vicioasă. Ar fi fost mult mai bine însă dacă spunea lucrurile ceva mai clar.
Este limpede, în orice caz, că preşedintele Klaus Iohannis intenţionează să inaugureze o nouă practică instituţională şi că asumă din prima clipă proiectul unui “alt fel de politică”. El nu se află, cu siguranţă, de partea reacţionarilor corupţi care protejează ordinea disimulată a mitei şi a favorurilor, dar nici de partea “iacobinilor” dispuşi
la orice excese în numele moralei. E calea “normalităţii” care poate părea uneori de-a dreptul excepţională.
(Sursa: dw.de)
