Ar trebui statul să intervină, în vreun fel sau altul, în criza provocată de aprecierea francului elveţian?
Toată lumea pare să acorde cea mai mare atenţie crizei provocate de aprecierea francului elveţian. Preşedintele s-a întâlnit cu primul-ministru, Parlamentul e chemat din vacanţă pentru a dezbate o lege de urgenţă, presa analizează pe tonuri de alertă şi în general s-a creat impresia că ar fi nevoie acum de o fermă solidaritate naţională. Foarte multă lume, de stânga sau de dreapta, pare a fi de acord că statul român ar trebui să găsească soluţii pentru problema debitorilor în franci elveţieni. Dacă nu statul, atunci cine?
Nu vom intra în specificul economic al problemei. Ceea ce ne interesează în primul rând este capacitatea statului de a garanta un tratament egal pentru toţi cetăţenii, de a asigura un cadru general cât mai echitabil cu putinţă. Ştim prea bine că unii pretind statului ceva mai mult, şi anume să asigure o redistribuire a veniturilor de natură să micşoreze decalajale din ce în ce mai mari (vezi cercetările lui Thomas Piketty), dar cu siguranţă că ar trebui, în primul rând, să nu facă niciun soi de favoritisme.
Or, a adopta astăzi măsuri în favoarea debitorilor în franci elveţieni, chiar dacă pare un fapt de solidaritate dezirabilă, seamănă prea mult cu politica sofisticată a privilegiilor, care a caracterizat politica românească a ultimelor decenii: notarii şi-au dat legi pentru ei înşişi, politicienii şi ziariştii bine plasaţi au luat credite preferenţiale de la Bancorex, privatizările au reprezentat un transfer de proprietate în beneficiul clienţilor apropiaţi ai puterii politice, tranzacţiile bursiere pe bază de ponturi au creat bogaţi peste noapte, la care putem adăuga pensiile şi salariile de lux sau bonificaţiile acordate din profiturile intreprinderilor cu capital de stat. Niciunul dintre privilegiaţii diverselor regimuri şi conjuncturi nu este ”corupt” în sensul trivial al termenului. Şi totuşi.
Un argument de ordin ”moral”, invocat foarte des, este acela al asimetriei dintre bancher şi solicitantul de credit, care ar fi o victimă prin definiţie. Primul ar avea la îndemână toate informaţiile, în timp ce al doilea ar fi ţinut, cu premeditare, într-o stare de ignoranţă. Bancherii ar fi vândut credite în franci elveţieni fără să spună care sunt riscurile implicate. Argumentul acesta e cel mult o glumă. Băncile au dat credite în franci pentru că la vremea respectivă li se păreau rentabile, iar clienţii le-au luat pentru că aveau dobânzi neobişnuit de mici. Dacă a greşit cineva, atunci au greşit cu toţii deopotrivă. Şi unii şi alţii sunt victimele unor iluzii. Băncile pierd la rândul lor. Realitatea este că asimetria aceasta dintre partenerii economici caracterizează orice tranzacţie şi nu e deloc specifică domeniului bancar. Unul ştie mereu mai mult decât celălalt. Şi nu ne referim aici la înşelătoria trivială a clauzelor din contracte, ci la cunoaşterea pieţei.
În fine, dacă ne uităm mai îndeaproape, putem lesne observa că victimele francului nu sunt săracii României, căci ei nu ar fi avut niciodată acces la credite mari. Un credit pe 20 de ani în franci elveţieni, fie şi cu dobânda mai mică, presupunea venituri mult peste medie. Aceştia nu sunt mai puţin victimele unei circumstanţe economice, dar nu sunt nici persoanele dezavantajate, care ar pretinde sprijin din partea unei societăţi compasive.
În plus, o măsură luată astăzi în favoarea celor cu credite în franci elveţieni ar pretinde ca de fiecare dată când apar dificultăţi de rambursare statul să intervină. Au mai fost atâtea situaţii în care o mulţime de persoane au fost executate de bănci şi statul nu a intervenit. De ce? Pentru că perdanţii erau oameni fără relaţii şi vizibilitate. Pentru că nu au avut posibilitatea să se constituie într-un grup de presiune eficient şi de natură să construiască, retoric, impresia unei crize. Pentru că nu erau politicieni sau ziarişti de televiziune şi, prin urmare, nu aveau mijloacele de a transfera problema lor personală în domeniul politicilor publice.
De oriunde am privi lumea, din stânga sau din dreapta, democraţia îşi va pierde orice atracţie dacă nu se va ocupa în primul rând de eliminarea privilegiilor.
(Sursa: dw.de)
