Recenta apreciere a francului elveţian, care a băgat spaima-n debitorul român cu rate în aşa-zisa „valută exotică”, a adus la suprafaţă şi o serie de mituri, îndemnuri şi judecăţi revanşarde ori pătimaşe, scrie ECONOMICA.net.
BNR nu putea să interzică creditele în franci, a luat măsuri, a crescut RMO la 40%.
BNR nu putea să interzică creditul în franci, euro, yeni, rupii sau yuani. Nici nu trebuia să o facă explicit, dar avea pârghii să o facă de facto. Să vedem de ce argumentul BNR – instituţia care nu a recunoscut vreodată că a greşit – nu stă în picioare şi e doar “fum şi oglinzi”.
Aţi observat că în ultima vreme băncile nu mai dau credite în euro? De ce? Sunt interzise? Nicidecum. Doar că normele prudenţiale fac calificarea debitorului la astfel de împrumuturi foarte dificilă, aproape imposibilă în cazul creditelor de consum, de pildă – de altfel, băncile nici nu prea mai au în ofertă astfel de credite. Şi vorbim despre euro, monedă în cazul căreia BNR are pârghii de intervenţie pe curs – nu despre “exotice”.
Acelaşi lucru putea să îl facă în oricare din anii de boom, dar s-a abţinut. În 2007 a relaxat suplimentar normele de creditare şi a văzut pericolul abia în august 2008, cam târzior, când a introdus obligativitatea ca băncile să facă teste de stres pe fiecare debitor în parte în funcţie de valuta creditului, cu procente diferite în funcţie de valută. Nu s-a modificat nimic în legislaţia europeană între ianuarie 2007 şi august 2008 şi nici n-avea ce, pentru că ţările din afara zonei euro au independenţă în luarea deciziilor macro-prudenţiale. Tot ce pot să facă cei de la Banca Centrală Europeană, de pildă, e să emită recomandări, care pot sta la baza unor modificări macro-prudenţiale, dar BCE n-a recomandat BNR să relaxeze normele în 2007, după ce în 2006 creditul luase un avans exploziv în România.
Creşterea rezervelor minime obligatorii la 40% pentru valută – toate devizele – este o măsură care poate înfrâna creditarea – în România n-a fost prea eficientă – dar n-are efect direct asupra analizării capacităţii debitorului de a rambursa creditul în condiţii de stres. RMO la 40% înseamnă că pentru fiecare 10 euro/chf/usd etc din depozitele băncilor, 4 umflă rezerva valutară a BNR şi de restul 6 se pot da credite. Cele 4 unităţi valutare nu sunt confiscate băncilor, doar că sunt bonificate prost. Însă, dacă calculul băncii arată că poate obţine profit din restul de 6 unităţi valutare care să compenseze ce nu încasează pe celelalte 4, atunci nivelul ridicat al RMO devine absolut tolerabil. Când n-a mai fost, BNR a eliberat RMO băncilor, care au putut să facă ce vor cu banii. Astfel, RMO acţionează asupra resursei de finanţare, în timp ce pragul de stres pe monede acţionează asupra capacităţii debitorului de a rambursa creditul – două lucruri distincte. Privind retrospectiv, poate că BNR ar fi acţionat altfel dacă ştia ce urmează (deşi a ignorat semnele de la acel moment), doar că această greşeală pare că nu poate fi recunoscută.
Citește mai multe pe ECONOMICA.net
