Scandalul legat de anchetarea judecătorului Toni Greblă de la Curtea Constituţională ar fi o bună ocazie pentru ca întregul mecanism de numire a judecătorilor să fie schimbat, scrie Deutsche Welle.
Procurorii DNA au cerut Senatului să încuviinţeze arestarea preventivă şi trimiterea în judecată a lui Toni Greblă, unul dintre cei nouă ”înţelepţi” de la Curtea Constituţională. El este acuzat că ar fi intervenit în favoarea unor firme private, exercitând presiuni asupra conducerii unei companii de stat din domeniul energiei (Complexului Energetic Oltenia).
Cazul e tipic, noutatea stă doar în calitatea celui investigat. Este pentru prima dată când se întâmplă acest lucru unui judecător de la Curtea Constituţională, dar nu e cu totul surprinzător dacă ţinem seama că aceşti înalţi magistraţi sunt aleşi, de multe ori, din rândul politicienilor oarecare sau a unor jurişti fără operă şi carieră, cu un trecut controversat. În 2007, de exemplu, CNSAS dezvăluia legăturile pe care judecătoarea Aspazia Cojocaru le întreţinuse cu Securitatea.
Dar tocmai pentru că modul de recrutare al judecătorilor este atât de puţin exigent, ar fi momentul să redeschidem subiectul. Pentru a obţine încrederea societăţii, Curtea Constituţională are nevoie, în primul rând, de persoane ireproşabile şi de mare calitate profesională.
În al doilea rând, este greşit ca judecătorul să fie exponentul unei grupări politice, aşa cum se întâmplă, iarăşi, prea des. Rezultatul este că deciziile Curţii sunt mereu puse la îndoială. Mai ales după 2003, de când deciziile Curţii Constituţionale nu au mai putut fi înfrânte în Parlament, numirile s-au politizat excesiv şi calitatea Curţii a scăzut sensibil. Am asistat la o contradicţie dramatică: pe măsură ce importanţa Curţii Constituţionale a crescut, calitatea deliberărilor a scăzut. Exact când Curtea ar fi trebuit să devină mai puternică, a devenit mai slabă. Aici rezidă marele viciul nevăzut al regimului politic actual.
Procedura şi criteriile de desemnare a judecătorilor la Curtea Constituţională ar trebui să se schimbe. E suficient să ne uităm puţin în jurul nostru ca să vedem că numai aici judecătorii sunt aleşi în parlament cu majoritatea simplă a membrilor Camerei. Un judecător este întotdeauna reprezentantul majorităţii guvernamentale şi alegerea lui poate deveni prilejul unei înfruntări ca la moţiunile de cenzură. (ex Iulia Motoc vs Valer Dorneanu în 2010). Cu cât înfruntarea parlamentară este mai dură, cu atât alegerea judecătorului este mai încărcată de mesaj partizan. Sau, cu alte cuvinte, un judecător ieşit dintr-o asemenea încleştare cu greu poate fi unul imparţial.
Dar, aşa acum spuneam, putem găsi în jurul nostru modele potrivite. În Germania, de exemplu, Tribunalul Constituţional Federal este compus din două Camere a câte 8 judecători. Jumătate din membrii fiecărei Camere este aleasă de Bundestag şi cealaltă jumătate de Bundesrat, dar în ambele Camere e nevoie de cel puţin 2/3 din voturi. Aşadar nu majoritatea simplă ca în România, ci o majoritate calificată, de natură să împiedice alegerea unor candidaţi prea coloraţi din punct de vedere politic.
Şi în alte ţări europene putem găsi aceeaşi precauţie şi dorinţă de imparţialitate. În Italia, Curtea este alcătuită din 15 judecători numiţi după cum urmează: 5 de Parlament în Camere reunite, 5 de către cele mai înalte instanţe judecătoreşti şi 5 de către Preşedintele Republicii. Parlamentul îi alege pe cei 5 membrii cu cel puţin 2/3 din voturi. Dacă această majoritate nu se întruneşte în primul tur, se mai fac încă 2 tururi de scrutin cu aceeaşi majoritate şi, dacă nici atunci nu se alege nimeni, se recurge la un nou tur de scrutin, care pretinde însă, la rândul său, cel puţin 3/5 din voturi. Alţi 5 judecători provin din sistemul judiciar, iar Preşedintele caută, în mod tradiţional, să asigure un cât mai bun echilibru între diversele curente politice.
La fel în Belgia: Curtea Constituţională are 12 judecători numiţi de Rege în baza unei liste care i se prezintă alternativ de Camera Reprezentanţilor şi de Senat şi care cuprinde câte două candidaturi, votate însă cu o majoritate de cel puţin 2/3 din numărul membrilor prezenţi. De regulă Regele îl numeşete pe acela care se află primul pe listă.
Putem continua. Cele mai multe regimuri constituţionale europene au adoptat proceduri menite să împiedice alegerea unor candidaţi care nu reuşesc să treacă dincolo de o anumită cantonare politică. Poate doar Franţa face excepţie, acolo unde limitarea partizanatului este foarte slabă. Totuşi cutuma face ca numirea la Curtea Constituţională să ţină întotdeauna cont de prestigiul persoanei desemnate. În plus, la francezi Curtea Constituţională nu este gândită ca parte a puterii judecătoreşti ca în Germania, fiind considerată, totodată, un for de reflecţie politico-istorică. Foştii preşedinţi de republică devin automat membri ai Curţii Constituţionale după încheierea mandatului.
Modelul francez, aşa cum am văzut, nu ne-a priit prea mult. În lipsa unor solide criterii implicite care ţin de tradiţia culturală proprie, în România alegerea unor judecători la Curte a devenit o înfruntare între grupuri politice cu agende ascunse. Vestea bună este că procedeul de numire a judecătorilor nu este definit în Constituţie, el putând fi schimbat, cu relativă uşurinţă, prin lege organică.
(Sursa: dw.de)
