de Gabriel Gachi, editor coordonator „7 est”
Aşa cum se poziţionează în acest moment principalele partide din Iaşi, PSD şi PNL, ne aflăm în plină cursă a înarmărilor. Un conflict între cele două armate, cu State Majore extrem de ambiţioase, este din păcate inevitabil. Ambele tabere îşi umplu magaziile cu provizii, construiesc în secret tunuri şi îşi camuflează unităţile de luptă sub urzeala zâmbetelor ipocrite.
Nu inventez intrigi, ci analizez la rece modul în care sunt programate să gândească cele două partide. Ambele tabere îşi propun să o supună pe cealaltă. Coaliţia funcţionează la vârf, ca un sac cusut la gură, dar care se deşiră la bază. Membrii celor două partide nu interacţionează, nu participă la dezbateri comune, nu fac echipe comune în teritoriu, iar în instituţiile în care împart funcţii se ignoră reciproc ca doi soţi care nu se suportă. Tensiunea creşte, focoasele sunt armate, dar încă nu apasă nimeni pe butoane. PNL şi PSD la Iaşi nu trăiesc o poveste comună, ci aleargă pe culoare separate, rânjindu-şi peste linii şi amânând momentul în care îşi vor înfinge unii altora colţii în beregată.
PNL Iaşi are propriile analize pe strategia de partid pe următorii ani, strategie pe care n-o destăinuie celor de la PSD, în timp ce liderul social-democraţilor ieşeni, Gheorghe Nichita, are propria sa agendă pentru funcţia de şef al Regiunii, un plan în care n-are nevoie de sprijinul PNL. Fiecare îşi conservă capitalul de imagine şi ia în calcul varianta ruperii, deci lipsa de încredere nu poate duce la stabilirea de strategii comune pe termen lung.
La Centru, povestea se repetă în măsura în care cooperarea la nivel parlamentar permite Guvernului să stea pe o bază solidă, fără zdruncinături, dar de la nivel de secretar de stat în sus fiecare se descurcă pe cont propriu. Ponta şi Antonescu au grijă să menţină soliditatea acestei temelii trainice, de 70% în Parlament, fără de care miniştrii, fiecare cu propriul interes, n-ar avea liniştea de a se mişca în voie. Altfel spus, larga majoritate nu e folosită pentru promovarea interesului naţional, ci pentru asigurarea liniştii fiecărei aripi din USL. Revizuirea Constituţiei, a cărei puncte esenţiale au fost dictate în biroul premierului, va fi primul test al acestei Coaliţii. Dacă Parlamentul va fi obligat de Curtea Constituţională să refacă textul pitrocit în comisia condusă de Crin Antonescu, PSD va avea de ales între a se compromite la pachet cu PNL sau să arunce toată vina pe spatele liberalilor. O toamnă cu şocuri puternice, cu atacuri furibunde între instituţiile fundamentale ale statului, între care îşi va băga coada şi Cotroceniul, va necesita un sacrificiu ritualic în faţa naţiunii. Pentru că mai presus de calculul pragmatic, care spune că 70% e tot ce ţi-ai putea dori de la viaţă în politică, va conta instinctul primar al unui PSD încolţit. De aceea n-am avut niciodată coaliţii solide în România.
Mă număr printre cei care cred cu tărie că România, implicit Iaşul – ca interes imediat -, au nevoie de o majoritate puternică pe termen lung, măcar două legislaturi. Cu riscul şubrezirii statului de drept, avem nevoie ca de aer de continuitate la nivel executiv. Instabilitatea, mandatele de şase luni, unul sau doi ani la nivelul fiecărei companii publice, fiecărei instituţii cu atribuţii importante în statul birocratic, reduce actul guvernamental la o ciordeală contratimp, iar folosirea acestui termen golănesc reflectă perfect realitatea. De aceea nu avem autostrăzi, de aceea Justiţia n-are timp să se aşeze pe propriile picioare – iar emanciparea acesteia, începută în 2005, n-ar fi fost posibilă dacă Traian Băsescu n-ar fi câştigat al doilea mandat. Reformele structurale au nevoie de timp, orientarea şi optimizarea modelelor de creştere economică au nevoie de stabilitate, investiţiile mari (cum ar fi Coridorul IV sau, cel mai bun exemplu, Autostrada Est-Vest) au nevoie de lideri care să le urmărească o decadă, fără schimbări de plan şi abandonări de proiecte. Cel mai cunoscut exemplu este Angela Merkel, care s-a aliat pe rând ba cu socialiştii, ba cu liberalii, doar pentru a menţine o majoritate de peste 60%. Leadership-ul german e o garanţie în sine, şi de aşa ceva are nevoie şi România: în primul rând de lideri cu proiect şi abia apoi de partide.
Din păcate, Relu Fenechiu, Cristian Adomniţei şi Gheorghe Nichita sunt născuţi din pisică şi şoareci mănâncă. Un deputat PNL numea relaţia dintre Adomniţei şi Nichita drept „funcţională”, adică cei doi se informează telefonic şi încearcă să reducă la minim interacţiunea dintre ei, ca să nu se ciocnească. Dar în subteran amândoi lucrează împotriva celuilalt. Liberalii racolează masiv adeziuni din rândul oamenilor de afaceri, iar pesediştii le zădărnicesc planurile, aducându-i înapoi pe cei care „s-au pripit”. Fiecare are în faţă propriul proiect, unul de a ajunge premier, la un moment dat, celălalt guvernator, iar cele două scopuri se concurează crâncen. Lipsa dialogului face ca Iaşul să fie aşezat pe două falii care, teoretic, ar trebui să se lipească la un moment. Dar oraşul ar trebui întins de cei doi pe o singură planşă. Neîntâmplându-se asta, se produc o groază de prostii, şi Nichita şi Adomniţei înconjurându-se de yesmeni îndoctrinaţi până în măduva oaselor şi care le cultivă ego-ul hipertrofiat. De la proiectul pietonalului şi până la răsucirea cuţitului în rana Palatului Culturii, sunt efectele necooperării.
Suntem într-o conjuctură fastă, pentru prima dată Iaşul pare să se mişte, banii europeni ne-au scos din foame, iar eficienţa lui Cristi Adomniţei a arătat că nu suntem crucificaţi pe graniţa de est, dar e doar gimnastică de înviorare pe termen scurt. Parcursul trebuie să fie mult mai lung, cu o cooperare sinceră în care gradul apartenenţei locale să bată funcţia politică. Şi-n loc de asta, ne pregătim de un măcel care stă să înceapă în câteva luni. Nu visez eu asta, văd cum se organizează filialele. M-am săturat de victorii scurte, vreau un proiect pe 8 ani.
