Batalioanele de voluntari, care luptă alături de armata ucraineană împotriva separatiştilor pro-ruși, sunt neînfricate pe front. Voluntarii au, de asemenea, reputaţia de a fi naţionalişti feroce, cu opţiuni politice de extremă dreaptă.
O astfel de unitate este batalionul de asalt Aidar, unitate ai cărei membri au fost acuzaţi de încălcări ale drepturilor omului de către Amnesty Internaţional, scrie The Guardian.
Ce este, însă, mai puţin cunoscut este că în aceste batalioane se regăsesc şi numeroase femei. Unele sunt medici sau asistente şi ajută la îngrijirea răniţilor, însă există şi femei care merg să lupte pe front.
Deşi nici una dintre aceste femei nu crede într-un armistiţiu de durată în estul separatist al Ucrainei, ele încearcă acum să-şi trăiască „viaţa post-război”. Jurnaliştii britanici prezintă poveştile acestor femei.
Mama Tania
Acesta nu este primul război pentru „mama Tania”. În anii 1990, ea a locuit împreună cu soţul său în Azerbaidjan şi a fost medic în timpul conflictului din Nagorno-Karabah.
Experienţa sa şi sentimentul puternic de naţionalism au adus-o pe femeie din nou în mijlocul conflictului, de această dată în estul separatist din Ucraina. Sarcina sa este de a oferi primul ajutor victimelor, dar şi de a recupera de pe front soldaţii răniţi.
„Lupt pentru libertatea şi integritatea teritorială a ţării mele. Aceasta este patria mea. Noi nu suntem agresori, ca Rusia, noi ne protejăm teritoriul”, a declarat femeia.
Aceasta a fost rănita pe câmpul de luptă, luată prizonieră şi bătută de soldaţii ceceni care se luptau cu separatiştii. Nu îi este însă teamă acum şi e hotărâtă să rămână pe front.
„Îmi place de fiecare dintre băieţi”, spune ea. „Dar mai presus de toate îi iubesc pe cei tineri. Întotdeauna m-am întrebat de ce, pentru numele lui Dumnezeu, vin ei aici şi îşi pun viaţa în pericol”, a adăugat „mama Tania”.
Ca mulţi voluntari din Batalionul Aidar, femeia nu crede într-un armistiţiu de durată în estul Ucrainei.
„Noul convoi umanitar din Rusia a sosit. Aşteptăm ‘cadouri’ de la separatiştii din Luhansk. Ei vor să ne facă ‘fericiți’ dimineaţa, la prânz şi seara, ne sunt cunoscute bombardamentele lor”, a adăugat femeia.
Deşi ea visează la pace, spune că îi va fi greu să părăsească viaţa de pe front. „Suntem ca o familie mare. (…) Războiul se va încheia mai devreme sau mai târziu. Când ne gândim ce vom face după ce se termină, eu spun mai în glumă să mergem să luptăm în Irak sau Georgia”, a conchis femeia.
Vitaminka
În ciuda faptului că locuieşte într-o zonă de război, femeia spune că cea mai mare problemă a sa în momentul de faţă este că iubitul său nu vorbeşte cu ea.
„Nenorocitul ăla s-a dus pe front fără mine! S-a dus într-o zi la muncă şi mi-a spus ca eu să-l aştept la Kiev. Am făcut asta o vreme, apoi am aflat că s-a oferit voluntar pentru a merge pe front”, a povestit tânăra de 24 de ani. În cele din urmă, s-a dus pe câmpul de luptă, să i se alăture prietenului ei.
Când luptele cu rebelii pro-ruși au escaladat vara trecută, prietenul lui Vitaminka i-a spus să se întoarcă acasă. Femeile din Ucraina, spune ea, nu trebuie să fie intimidate aşa uşor, aşa că în loc să plece acasă, s-a alăturat batalionului Aidar.
„Cel mai dificil este că atunci când fraţii mei iubiţi mor aici, alţii nu dau doi lei pe asta”, a mai spus ea. Pe Vitaminka nu o sperie câmpul de luptă: „e greu doar să aştepţi imprevizibilul”.
După război, Vitaminka speră să se căsătorească şi să aibă copii. Ea vrea, de asemenea, să lucreze ca terapeut. „Cum aş putea ajuta oamenii să treacă peste efectele psihologice ale războiului dacă nu am experimentat chiar eu aceste efecte?”, se întreabă, retoric, ucraineanca.
Anaconda
Tânăra a primit porecla de Anaconda de la un comandant de unitate, într-o referire în glumă la statura şi puterea ei. În vârstă de 19 de ani, fata povesteşte că mama ei este foarte îngrijorată pentru ea şi o sună de mai multe ori pe zi, uneori chiar în timpul luptelor. Anaconda spune că răspunde la telefon de fiecare dată, pentru că altfel mama ei se va speria.
„La început, mama mea spunea că războiul nu este pentru fete. Dar acum ea trebuie să îmi accepte decizia. Tatăl meu ar fi venit pe front, dar starea sa de sănătate nu îi permite să lupte. Este foarte mândru de mine!”, a declarat fata.
Iniţial, a luptat ca voluntar la Debalteve, dar ulterior s-a mutat în batalionul Aidar, pentru a se alătura prietenilor ei.
„Am lucrat ca asistentă într-un spital din Kiev. Am înţeles că nu pot salva pe toată lumea, în război mor oamenii… Asta e ţara mea, ei sunt oamenii mei, mă doare să văd cum luptători şi civili mor în ambele părţi ale conflictului. Vreau ca acest război să se încheie mai repede”, adaugă fata.
Pe front, spune ea, „oamenii sunt buni”. Singura problemă a feţei este să să găsească o cameră în care să se schimbe de haine.
Viktoria
Într-un cimitir mic de la marginea oraşului Starobilsk, există aproximativ 30 de morminte cu plăcuțe pe care scrie „erou neidentificat al Ucrainei”.
Plimbându-se de-a lungul mormintelor, Viktoria are o poveste de spus despre fiecare dintre soldaţii necunoscuţi – deşi niciodată nu s-a întâlnit cu unul dintre ei. În vârstă de 22 de ani, fata a fost trimisă la Starobilsk după ce a fost rănită pe front, în lupta cu separatiştii pro-ruși.
În timpul perioadei de recuperare, Viktoria a preluat responsabilitatea pentru îngroparea luptătorilor morţi. Acum, ea încearcă să identifice soldaţii şi colaborează cu un spital local, care o ajuta cu testele ADN. În cazul în care sunt identificate rude ale victimelor, tânăra ia legătura cu acestea.
„Am vorbit cu soţia unuia dintre soldaţii îngropaţi în acest cimitir”, spune Viktoria. „I-am spus că alţi soldaţi l-au văzut, era rănit grav şi e foarte posibil să nu fi supravieţuit. Apoi, un test ADN a confirmat că unul dintre morţii aduşi aici era soţul femeii. Am sunat-o, i-am zis că e mort, dar nu m-a crezut, mi-a zis că bărbatul său e în viaţa”, mai povesteşte Viktoria.
„Am îngropat atât de mulţi oameni cumsecade”, adaugă ea, criticând totodată şi ucrainenii care fug din calea conflictului.
(Sursa: ziare.com)