Povestea ieșeanului care s-a pensionat după aproape jumătate de secol în slujba aerogării Iașului

0
73

Poză simbol: Avionul rusesc IL-14

Zilele trecute s-a pensionat ieşeanul care lucrează la Aeroport încă de când s-a renunţat la pista de iarbă. După 46 de ani de navetă zilnică pe deal la Aroneanu, povestea lui Mihai Dumitraşcu se confundă practic cu istoria aerogării ieşene. Cel mai iubit salariat din instituţie, nea Mihai, s-a angajat aici nu mult după ce avioanele aterizau direct pe iarbă, scrie Ziarul de Iași.

V-a cărat ani de zile bagajele până la cala avionului. Iarna, a „scărpinat pista“, cum îi place să spună, pentru a o curăţa de orice urmă de zăpadă sau gheaţă. La -20°C, simţind din plin viscolul din vârful dealului, a dezgropat din nămeţi lămpile de sem­nalizare, ca pista să rămână vizi­bilă. Cel mai probabil, nu l-aţi văzut niciodată şi nici măcar n-aţi bănuit că ar exista, deşi viaţa lui se confundă în bună parte cu însăşi existenţa ae­ro­portului ieşean. E Mihai Dumi­traşcu. Şofer, mecanic, hamal şi om la toate. Poate singurul îndrăgit de mai toţi angajaţii aerogării ieşene. Cel mai vechi angajat al Aero­portului.

 

Securişti printre pasageri

Până să trebuiască să se pensioneze anticipat, a adunat 46 de ani, două luni şi 6 zile în câmpul muncii. Din care aproape 43 de ani i-a petrecut la Aeroport, unde s-a angajat în iunie 1972. „Când am venit eu, aeroportul era practic nou, pista de beton abia fusese turnată. Până atunci, avioanele aterizau direct pe iarbă. Bine, şi în ’72 puteau face asta, că erau aceleaşi. Veneau IL 14, cu 28-32 de locuri. Ruseşti, fă­cute ca pentru Siberia. Solide“, spu­ne Dumitraşcu.

Puţin din ce era atunci Aeroportul se mai regăseşte acum. Pista de beton, redusă la mo­destul statut de simplă cale de rulare, o aripă a remizei PSI, turnul de control şi poate, amplasamentul primului terminal. Căci nici terminalul nu mai seamănă cu „buletinul“. Primul terminal, situat pe locul celui care acum e numit „cel vechi“, semăna mai mult a gară decât a aeroport. Era format dintr-un fel de şopron, de genul peroanelor din Gara de Nord, printre stâlpii căruia puteai trece cu tractorul şi o clădire paralelipipe­dică. La parter, o sală de aşteptare, la etaj, birouri administrative. Clădirea vechii autogări de pe strada Bacins­chi sau cea a Agenţiei CFR ar fi cele mai apropiate imagini.

 

Măsurile de siguranţă, atât de se­vere acum, erau practic inexistente. Paza militarizată a aeroportului abia fusese introdusă, cu un an înainte. Dar nu pentru că s-ar fi temut cineva de terorişti, ci de cei sătui de raiul comunist. „În 1971, la Deva, a fost un incident mai complicat din punct de vedere politic, să zic aşa. O de­turnare, făcută cu pistolul. Ple­case avionul de la Oradea spre Bu­cureşti şi a ajuns la Viena. Atunci s-a băgat paza militarizată, care viza mai mult eventualele evadări din ţară, nu altceva. Tot atunci s-a trecut la antrenamente pe pla­noa­re, în loc de avioane. Şi eu am făcut şcoala pe planor. Cu planorul nu pu­teai să fugi din ţară“, e comple­tarea lui Alexandru Anghel, directorul adjunct, el însuşi unul din „bă­trânii“ Aeroportului. Tot atunci a apărut şi obiceiul ca în avion, printre pasageri, să urce şi doi securişti.

 

Se ateriza direct pe zăpadă

Pentru angajaţii aeroportului, paza militarizată nu însemna mai nimic. Ea exista mai mult pentru că aeroportul era obiectiv strategic în­tr-o localitate de frontieră şi îi impresiona doar pe civili. „Puteai să scur­tezi drumul prin pădure şi să ajungi pe pistă fără să te întrebe nimeni, nimic. Ce gard? Ce pază?“, spune Dumitraşcu. Angajat ca şofer, prima treabă a lui a fost să aducă la aeroport o autofreză rusească, pentru întreţinerea pistei pe timp de iarnă.

 

Până atunci, deszăpezirea se făcea cu un tractor românesc cu lamă. „Avi­oanele tip IL 14 sunt foarte robuste şi foarte puţin pretenţioase în ce priveşte condiţiile de zbor. La o adi­că, puteai nici să nu cureţi complet pista. Era de ajuns să fie netezită zăpada. Avionul venea şi cu 10 cm de omăt pe pistă. Acum, nici nu încape discuţie. Pista trebuie să fie «la negru» şi uscată. Pe atunci, se foloseau vreo 50 de saci de uree toată iarna. Acum, dai două tone odată“, completează Anghel.

 

Însă aducerea autofrezei a schimbat lu­crurile. „Am condus orice, de la roa­bă la autofreză. Iarna era cum­plit, pentru că autofreza nu era gân­dită cu un minim de confort. Îţi îngheţa şi măduva în oase, mai ales când bătea vântul, iar degerăturile erau o obişnuinţă. Când mi-am scos odată bocancii, pielea de pe picioare se jupuia, fâşii, fâşii. Pe moment, nu simţeai nimic. Pe urmă… Şi nu aveai cui te plânge, că cineva trebuia să facă şi treaba asta. Au fost situaţii în care stăteam cu săptămânile pe Aeroport, dormind pe holuri, pe unde apucam, fără să mai ajung acasă. «Şi-aşa nu eşti însurat. Stai tu aici», mi se spunea. Pe urmă, am ajuns să nu mai plec nu pentru că nu eram în­surat, ci fiindcă devenisem specia­listul“, povesteşte fostul şofer.

 

Sângele de ţăran din Şipote era să-l facă să lase baltă lucrul la Iaşi şi să se reîngroape în noroaiele jude­ţului. După un an la Iaşi, s-a întors în comuna natală şi a lucrat la cooperativă timp de trei luni. A plecat înapoi la Iaşi de gura tatălui. „Taică-meu, ţăran român, legat de pământ ca de suflet mi-a zis «Măi, băiete, nu mai pleca de colo, colo. Unde te aşezi, acolo stai». M-am întors la Aero­port şi aici am rămas“, spune Du­mitraşcu. A mai vrut să plece o dată, în anii ’80, dar deja apăruseră copiii. Cu legislaţia de atunci, nu i s-ar fi luat în calcul vechimea şi ar fi pierdut şi din alocaţiile copiilor.

Iernile de pe aeroport i-au rămas cel mai puternic întipărite în memorie. Nopţile în care îngheţa în tractor sau în autofreză. Lopata cu care desză­pezea lămpile de semnalizare, că nu putea face slalom cu tractorul pe lângă ele. Gheaţa pe care nici ureea nu o topea, încât putea trece şi o lună de zile fără să mai aibă loc vreo cursă. IL-urile puteau ateriza pe zăpadă, dar patine nu aveau.

 

Nici zborurile nu erau pe atunci ca acum. Zborul cu avionul semăna aproape perfect cu mersul cu trenul. Ba chiar mai rău. Iaşul avea pe atunci doar 2-3 legături: spre Bucureşti, Suceava, iar vara şi spre Constanţa. Zboruri charter, cum le-am numi acum. Dar, dacă te urcai în trenul spre Suceava, ştiai că acolo cobori. Cu avionul, nu era sigur. „Zborul între Bucureşti, Iaşi şi Suceava era în circuit. Bucureşti – Suceava – Iaşi – Bucureşti. Uneori era invers. În loc să oprească întâi la Suceava, venea la Iaşi. Şi se găsea câte unul să coboare din avion şi să spună «Măi, da’ frumos mai e la Su­ceava», fără să ştie că a ajuns de fapt la Iaşi. Nu te anunţa nimeni în avion unde ai aterizat. Dacă ador­meai, coborai unde se nimerea“, explică Anghel.

 

 

 

Citește continuarea articolului pe Ziarul de Iași

0 0 votes
Article Rating


Abonează-te
Anunță-mă
0 Comments
cele mai vechi
cele mai noi cele mai votate
Inline Feedbacks
View all comments