Stimulentul Putin. Oportunitatea unui tandem România-Polonia

Preşedintele Klaus Iohannis efectuează în perioada 11-13 martie o vizită de stat în Polonia, într-un context regional care creează numeroase premise pentru o relansare pe fond a relaţiei dintre Bucureşti şi Varşovia. Rămâne de văzut şi în ce măsură imperativele de circumstanţă, dar cu bătaie pe termen lung, vor putea dicta, în cele din urmă, o cadenţă adecvată unui parteneriat aprofundat, dincolo de limitele la care acesta s-a bornat până acum.

Cert este că momentul martie 2015 găseşte cele două state, desprinse aproape în acelaşi timp de spectrul comunismului, într-o situaţie reciproc favorabilă: au infinit mai multe în comun decât ceea ce potenţial le-ar despărţi.

Aspiraţiile euro-atlantice (confirmate de agendele lor externe şi legitimate de ultimele alegeri), ameninţările potenţiale, partenerii strategici, viziunea deloc diferită asupra mizelor ascunse pe care le are Kremlinul, ca şi vecinătăţile dificile ale fiecăreia au adus Polonia şi România într-o proximitate fără precedent, de la dezintegrarea spaţiului sovietic şi până acum.

Practic, nicicând în ultimii 25 de ani nu a fost vizibil un scenariu mai favorabil creionării, chiar, a unui tandem atât de proeminent în Europa răsăriteană, cum se întâmplă acum (în mare parte graţie presiunii crescânde pe care Rusia revanşardă a lui Putin o exercită asupra stabilităţii şi păcii în Europa).

Din acest motiv, chiar şi independent de şansele efective de realizare a unei asemenea sincronizări la periferia geopolitică a continentului, merită să trecem în revistă cu precădere ceea ce aduce mai aproape România de Polonia decât ceea ce separă cele două ţări.

• Dintre statele ex-comuniste, România şi Polonia sunt cei mai importanţi, credibili şi, se poate spune deja, de lungă durată aliaţi ai SUA. Or, rolul fundamental al Americii în tranziţia de la totalitarism la statul de drept şi, mai apoi, în unificarea puţin câte puţin a Europei nu poate fi tăgăduit nici din perspectiva realităţilor din teren şi cu atât mai puţin din punctul de vedere al interesului strategic şi de durată al Washington-ului. De altfel, în contextul crizei din Ucraina, Varşovia şi Bucureştiul au pledat constant, fără sincope şi suficient de convingător pentru o prezenţă mult mai pronunţată a SUA – diplomatic, dar şi militar, desigur – în regiune. În acelaşi timp, SUA au oferit combustibilul necesar extinderilor care s-au succedat la finele secolului trecut şi începutul acestui secol, la nivelul NATO şi la nivelul UE.

•  Polonia şi România sunt avocaţii cei mai credibili ai democraţiei liberale în spaţiul ex-comunist. Prin contrast, fostul elev-model, Ungaria, a coborât atât de jos din acest punct de vedere, încât a ajuns un punct roşu pe agenda diplomatică a marilor cancelarii occidentale. Cum s-a dovedit că nici Praga, nici Bratislava, nici Sofia nu vor să exceleze la acest capitol, din nou, Varşovia şi Bucureştiul, în ciuda diferenţelor specifice care încă le mai separă, apar ca nişte cai troieni ai bunei guvernări într-o regiune în care valenţele orientării spre Vest şi-au cam pierdut din sex-appeal-ul de odinioară.

• „Gazprom încearcă să ne divizeze și apoi să ne conducă, divide et impera. De exemplu, România și Polonia cumpără gaz rusesc la cel mai mare preț din Europa. Alte state cumpără însă la prețuri mai mici”, spunea în toamna anului trecut ambasadorul Marek Szczygiel, într-un interviu acordat RL. Realitatea pe care diplomatul polonez acreditat la Bucureşti o ilustra în toamnă poate ocupa oricând un loc central în ecuaţia unei relaţii româno-polone reactualizate. Interesate nu doar economic, ci şi strategic de diversificarea surselor de alimentare cu gaze, România şi Polonia au căutat soluţii în trei direcţii fundamentale: explorarea mai atentă a propriului subsol, exploatarea potenţialului pe care-l oferă politica de interconectare, o voce comună a UE în dialogul cu Gazprom. Un efort comun, dar bine coordonat, Bucureşti-Varşovia, mai ales pe ultimele două axe, ar aduce mai aproape rezolvarea unor dileme. Ar fi, de altfel, un pas logic, având în vedere congruenţa intereselor pe care România şi Polonia le-au manifestat până acum, independent una de alta. Va fi, cu certitudine, şi un balon de oxigen pentru afaceri. Însă mai mult decât atât, va contribui semnificativ la independenţa în sens larg faţă de Rusia. Aici e miza, iar actualul context regional o subliniază clipă de clipă.

• Pe de altă parte, tocmai tensiunile care marchează azi regiunea şi care fac imposibil un somn liniştit în cancelariile celor două state oferă în prezent Poloniei şi României o fereastră istorică de oportunitate. Oportunitatea de a deveni mai vizibile pe plan european. De altfel, o afirmare mai conturată a celor două capitale în politica externă continentală nu doar că ar putea convinge, definitiv, opinia publică occidentală că, acceptându-le în NATO şi UE, Vestul nu şi-a pus pe umeri două noi poveri, ci, din contră, a câştigat doi piloni proaspeţi pe care se poate baza în momente de cumpănă. Evident, multe depind, de aici înainte, de cât de inteligent, creativ şi cu substanţă vor reuşi liderii români şi polonezi să pledeze pentru o implicare crescândă a Vestului în edificarea acelui baraj solid de care e realmente nevoie pentru blocarea ambiţiilor expansioniste ale Kremlinului. Din acest punct de vedere, un efort comun, o sincronizare constantă a celor două state ar putea cântări mai mult decât un duet pe voci separate.

• Nu în ultimul rând, un joc mai dinamic în plan extern – şi în cazul Poloniei, şi în cazul României – poate crea perspective mai realiste pentru un UPGRADE securitar adaptat prezentului, dar şi unui viitor predictibil, punând totodată în lumină existenţa unor perspective mai generoase de dezvoltare economică. Jucând fără rezerve cartea apartenenţei lor la spaţiul euro-atlantic, Polonia şi România au, mai ales pe termen lung, inclusiv ocazia de a-şi consolida imaginea de magneţi pentru investiţii străine. Ele, investiţiile străine, rămân esenţiale, iar asta nu doar pentru câştigurile imediate în materie de venituri rapide la PIB, ci mai ales pentru îmbunătăţirea competitivităţii pe termen lung. Dacă criza economică pe care o traversează continentul, deja de şapte ani, ne-a obligat să aprofundăm un termen, până atunci relativ ignorat, ei bine, acela e chiar „competitivitate”.

• Istoria, geografia, ca şi interesul naţional la zi al Poloniei şi al României obligă, practic, capitalele celor două ţări la o atitudine mai rezervată ca oricând faţă de Rusia. De altfel, suspiciunile manifestate în ultimul deceniu de către liderii polonezi şi români, vizavi de intenţiile ascunse ale Moscovei în raport cu statele din jur, au fost confirmate plenar în ultimul an şi aproape jumătate. Reafirmarea violentă a frustrărilor oficialilor ruşi care, în siajul preşedintelui Vladimir Putin, se raportează la prăbuşirea URSS ca la drama dramelor din secolul XX nu reprezintă decât punerea cu artificii în operă a scenariilor pe care Bucureştiul şi Varşovia le-au avut în vedere şi pe care le-au comunicat partenerilor strategici în anii din urmă.

• Vecinătăţile, la rându-le, reamintesc României şi Poloniei de azi că baletul regional la care sunt obligate seamănă mai degrabă cu probele atletice de sărituri de garduri decât cu idealizarea dansului dramatic. Exclava rusă Kaliningrad, statul baltic Letonia (urmărit constant de teama u
  nei ocupaţii ruseşti de tip fulger), Belarusul versatilului Lukashenko, Ucraina însăşi, respectiv Slovacia şi Cehia (ezitante şi, azi, uşor „deviaţioniste” spre Est) sunt vecinii în funcţie de care Varşovia este obligată, prin prisma amplasării sale istorico-geografice, să ţină seama în cel mai înalt grad atunci când îşi face calcule. Germania, în schimb, este vecinul de categorie grea cu care Polonia zilelor noastre relaţionează nuanţat din multe puncte de vedere: ţinând cont de sensibilităţile relaţiilor Germania-Rusia, Germania-SUA, Polonia-Rusia, Polonia-SUA. Nu se poate, deci, afirma că vecinătăţile pe care le are de gestionat Varşovia transmit acel sentiment cu care sunt în stare să te inunde apele calme. Poate puţin diferit, dar aproape la fel de neliniştitor, se pot vedea lucrurile de la Bucureşti. În contextul războiului ruso-ucrainean, vecinii României nu sunt nici ei cei mai „zen” dintre vecinii posibili. Moldova (cu Armata a XIV-a pe teritoriul ei şi Armada propagandistico-politică chiar mai eficientă) şi „lacul tot mai rusesc” numit Marea Neagră – la est şi sud-est; Bulgaria şi Serbia, nu foarte greu de transformat în avanposturi moscovite – la sud şi sud-vest; Ungaria neliberalului Viktor Orban – la vest; respectiv Ucraina, adusă în prag de faliment şi dezmembrare şi parţial ocupată de trupe ruseşti (şi „verzi”, şi oficiale) – la nord. Ei bine, toate aceste state fac din puzzle-ul vecinătăţii noastre imediate un capitol în sine de preocupare. Mai mult, la nord, est şi sud-vest nici măcar nu putem vorbi de graniţe comune cu UE şi NATO, iar acolo unde, geografic cel puţin, se poate discuta despre aşa ceva, ei bine, spiritul acestor apartenenţe este de ceva vreme pus foarte serios în discuţie.

Or, tocmai aceste vecinătăţi dificile, ca şi aspiraţiile şi spiritul congruente, care s-au făcut până acum simţite, pot face dintr-o apropiere mai aprofundată între România şi Polonia (cu toată absenţa fizică a unei frontiere comune şi chiar a unei evoluţii socio-economice de aceeaşi natură) un deziderat mai apropiat ca oricând în ultimele decenii de imperativele realităţilor geopolitice. În ce măsură acest deziderat strategic va putea fi şi pus în practică, asta rămâne de văzut.

Ceea ce, pe moment cel puţin, contează într-o mai mare măsură este intenţia. Fără îndoială că nici intenţia nu va fi suficientă, dar de la acest punct încolo intervine tocmai rolul liderilor de la Varşovia şi Bucureşti.

Cât de capabili vor fi ei să construiască o mini-axă Bucureşti-Varşovia, în contextul unei mai largi şi reactualizate axe Bucureşti-Londra-(Berlin)-Washington, vom avea ocazia să aflăm într-un orizont de timp relativ scurt. Multe vor depinde de consistenţa viitoarelor acţiuni diplomatice polono-române sau româno-polone, chiar dacă nu puţine vor fi mini-obstacolele ce vor trebui depăşite de către fiecare delegaţie în parte.

Sursa: romanialibera