Promotoare a unui naționalism exacerbat, România comunistă a încercat să șteargă identitatea etnică a starurilor sale sportive, trecând sub tăcere faptul că tinerii care câștigau medalii olimpice și mondiale erau evrei, etnici germani, maghiari sau lipoveni. Teza de doctorat a istoricului Pompiliu Nicolae Constantin, susținută astăzi la Facultatea de Istorie a Universității din București, arată că regimul comunist a dorit să îi „românizeze” pe mulți dintre sportivii care aparțineau grupurilor etnice minoritare. Când unii dintre ei au fugit din țară, regimul a decis să îi șteargă din istorie. Presa nu a mai avut voie să scrie despre ei, iar astăzi numele multora dintre ei sunt puțin cunoscute publicului larg.
Una dintre cele mai utilizate metode pentru a șterge identitatea etnică era românizarea numelor. De exemplu, numele adevărat al gimnastei de origine maghiară Ecaterina Szabo era Katalin Szabo. „Securitatea a negociat cu familia ei să-și schimbe și numele de Szabo în Sabău și familia a refuzat. A câștigat la Jocurile Olimpice de la Los Angeles 4 medalii de aur și una de argint. Era considerată de presa internațională a doua Nadia. Când s-a întors în țară, reprezentanții Partidului i-au reproșat că nu toate medaliile au fost de aur. Asta în condițiile în care în ziua de azi abia ne chinuim să luăm două medalii de aur”, explică istoricul.
Etnicul german Hans Moser, care a devenit campion mondial cu echipa de handbal a României în 1961 și 1964, era numit Ioan Mozer: „Presa le româniza numele ca să pară români. Le mai puneau diacritice românești. Și lui Patzaichin i-au cerut să-și schimbe numele în Pațaichinescu”.
Constantin dă ca exemplu cazul corectorului clujean Konczei Adam, care a ajuns să fie anchetat deoarece a scris corect numele unor sportivi de etnie maghiară. Konczei a primit de la Comitetul Național de Educație Fizică și Sport programul unui concurs de atletism ce urma să aibă loc la Cluj: „Primise numele în formă românizată și el le-a corectat și a făcut afișul respectiv cu numele în formă maghiară. Cei de la Securitate s-au sesizat că a schimbat în maghiară numele care sunau românește. L-au anchetat, i-au făcut dosar de Securitate”.
4 ani de închisoare pentru un steag spălăcit
Similar, jurnalistul Max Bănuș, redactor la o publicație sportivă, a fost condamnat la 8 ani de închisoare (din care a executat 4) din cauza unei greșeli apărute în ziar: „A fost trimis la un concurs de atletism și pe prima pagină a vrut să pună o fotografie a lui Zoltan Szabo, sportiv cetățean român de etnie maghiară, cu steagul României deasupra lui. Numai că a intervenit o greșeală de tipar și a doua zi (steagul-n.r.) nu era cel românesc, ci cel al Ungariei”.
Galbenul ieșise alb, iar albastrul – verde, așa că, la final, steagul avea culorile Ungariei, chiar dacă dispunerea dungilor era diferită: „Au ieșit culorile spălăcite. A primit 8 ani de închisoare pentru treaba asta. Cred că a fost o eroare. Nu era etnic maghiar, nu avea vreun interes”.
Constantin a studiat zeci de dosare din arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), Arhivele naționale din București și din Cluj și presa sportivă din perioada interbelică până în prezent. De asemenea, a realizat interviuri cu foști sportivi sau cu familiile lor.
„Am reușit să redescopăr mulți sportivi despre care nu se știa absolut nimic”, spune el. Despre alții se știu foarte puține lucruri și nu se mai vorbește mai deloc în prezent, deși în trecut au avut performanțe excepționale. Un astfel de exemplu este Ervant Norhadian, fost campion național la ciclism.
„Ervant Norhadian este un sportiv despre care nici nu se vorbește astăzi în România. Este un sportiv de origine armeană care a fugit din România în anii ’60. În comunism, cei care fugeau erau șterși din cărțile de istorie a sportului, presa nu-i mai menționa, li se întocmeau dosare penale. În arhivele Securității sunt foarte multe dosare penale ale sportivilor care au rămas în străinătate. Erau condamnați la 3-4-5 ani de închisoare, li se confiscau bunurile”, povestește Constantin, care a identificat zeci de astfel de cazuri.
Angelica Adelstein-Rozeanu
„Se ștergea absolut orice informație despre ei”
Angelica Adelstein-Rozeanu, de etnie iudaică, a fost una dintre cele mai bune jucătoare din lume la tenis de masă, multiplă campioană mondială la simplu și la dublu. A fost campioană înainte de Al Doilea Război Mondial, pe când avea 16-17 ani, dar și după instalarea regimului comunist, când a fost transformată în eroină națională.
După ce a reușit să fugă din țară împreună cu fetița ei, fostei eroine naționale i s-a făcut dosar penal pentru că a refuzat întoarcerea din străinătate, iar despre performanțele sale sportive nu s-a mai vorbit: „A fugit în Israel și i-au fost confiscate toate bunurile”.
Dacă fugeau din țară, foștii eroi naționali, anterior motiv de mândrie pentru statul comunist, deveneau infractori: „Se ștergea absolut orice informație despre ei. Foarte mulți sportivi trimiteau scrisori în România ca rudele să nu fie ostracizate. Spuneau că au plecat din motive personale și că ei nu au nimic cu Partidul. Era doar o formalitate ca să-și protejeze rudele. Mulți sperau la reîntregirea familiei”.
„Alții erau acuzați că au prejudiciat statul pentru că ei fugeau în echipamentul sportiv. Era calculat exact cât costau cămașa, pantalonii, geaca”, explică istoricul.
Ervant Norhadian (foto) a fost campionul României la ciclism de 24 de ori și a câștigat câteva concursuri cu participare europeană. După ce s-a retras din activitatea competițională, a fost antrenor al echipei naționale de ciclism a României și la clubul Steaua.
Angelica Adelstein-Rozeanu a fost o jucătoare de tenis de masă de origine iudaică și totodată una dintre cele mai de succes jucătoare de tenis de masă din istoria acestui sport. A început să joace tenis de masă la vârsta de 8 ani. În 1936, la 15 ani, a câștigat primul său titlu major din carieră, devenind campioana națională a României. A câștigat primul său Campionat Mondial în 1950, competiție pe care a continuat să o câștige și în anii următori. În total, a triumfat la Campionatul Mondial de șase ori la rând, performanță care încă nu a fost egalată. De asemenea, a fost ultima jucătoare non-asiatică ce a câștigat titlul. În total, a câștigat 17 titluri mondiale, inclusiv la dublu și la dublu mixt. A fost prima sportivă din România care a câștigat un titlu mondial în sport. În 1960 a plecat în Israel, unde a continuat să joace tenis și să câștige turnee.
Nicu Newman (Naumescu), evreu de origine, a câștigat șase titluri de campion la tenis de masă în România. A fugit în Franța, iar ulterior fiul său a fost „cumpărat” de la regimul comunist cu 5.000 de dolari.
Giussy Baratky, de origine maghiară, a fost unul dintre cei mai buni fotbaliști din România în perioada in
terbelică, considerat de unii cel mai talentat din istoria fotbalului românesc. Supranumit „minunea blondă”, a jucat la Clubul Rapid, la naționala Ungariei și a României (în perioada interbelică era posibil). Alături de Rapid, a câștigat Cupa României în anii 1936, 1937, 1938, 1939, 1940, 1941, 1942 și 1943. Alături de același club, s-a calificat în 1940 în finala Cupei Europei Centrale, anulată din cauza izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial. În 1930 a fost desemnat „Cel mai bun mijlocaș din Europa”. În perioada comunistă a renunțat la cariera de fotbalist, după ce șefii de la Rapid nu i-au mai propus prelungirea contractului. El considera că ar mai fi putut să joace.
„Atașați de Transilvania sau Dobrogea”
O altă metodă de a-i omogeniza pe sportivi era scoaterea sportivilor buni din mediul lor și aducerea lor în capitală: „Una din concluziile tezei mele este că statul comunist a apelat la centralizarea sportivilor minoritari în București sau în alte centre sportive (Onești sau Deva – în cazul gimnastelor) tocmai pentru a-i îndepărta de grupurile lor etnice din Transilvania. Era mai ușor să asimilezi un sportiv când venea în București”.
„Au fost mulți care au refuzat să vină în București. Foarte mulți erau atașați de grupul lor etnic din Transilvania sau Dobrogea. Au rămas în zona lor, au rămas sportivi în cluburile lor, cu toate că li s-a propus”, explică istoricul. Spre exemplu, handbalistul român de origine turcă Ayhan Omer a refuzat în anii ’80 să vină în București, deși acest lucru i-a fost propus și de clubul Dinamo, și de Steaua. „E adevărat că și în provincie erau cluburi care își permiteau să le ofere condiții foarte bune”, completează el.
Pompiliu Nicolae Constantin este membru al Asociației Internaționale a Istoricilor în Educație Fizică și Sport din 2011 și totodată comentator sportiv la televiziunea Dolce Sport. A lucrat ca cercetător în cadrul Centrului pentru Studierea Vieții Sportive la Universitatea Liberă din Bruxelles, iar în prezent colaborează cu Universitatea din Varșovia. Teza sa de doctorat, documentată în România, Franța și Belgia și susținută la Facultatea de Istorie a Universității din București și la Universitatea Liberă din Bruxelles, este primul studiu concentrat pe rolul sportului în rândul minorităților naționale și pe raportul acestora cu majoritatea/statul comunist. Cel mai probabil, lucrarea sa, scrisă în limba franceză, va fi publicată la o editură din străinătate. „Acest lucru le va permite și cercetătorilor străini care nu știu româna să aibă acces la aceste informații”, explică el.
(Sursa: Yahoo!News)
