Generalul de brigadă (rtr.) Ştefan Dimofte va fi aniversat mâine , 15.03.2016, ora 14.00, la Cercul Militar Iaşi, cu ocazia împlinirii vârstei de 94 de ani.
Generalul de brigadă (rtr.) Dimofte Gh. Ştefan s-a născut la data de 15.03.1922 în fosta comună Gloduri, astăzi Izvorul Berheciului, judeţul Bacău, plasa Traian, fiind al 7-lea copil a familiei Gheorghe şi Mariei Dimofte.
Urmaş al răzeşilor lui Ştefan cel Mare şi Sfânt
,,Satul în care m-am născut – îşi începe povestea generalul veteran – se numeşte Făgheni, unul din cele 8 sate ce compuneau comuna Izvorul Berheciului, cum se numeşte după 1960. Acest sat, pe când eram mic, prin anul 1929, avea 40 de familii şi case.
Tata şi mulţi locuitori au fost răzeşi de ai lui Ştefan cel Mare.
Bunicul meu de pe tată, Ioan Dimofte, a decedat în anul 1882 când tata avea 2 ani şi alt frate al lui, Neculai, avea 3 ani. După unele discuţii, se crede că bunica de pe tată s-a căsătorit cu un cetăţean Cihodaru cu care a mai avut 3 copii.
Tatăl meu şi fratele lui, Neculai, au fost crescuţi de familia bunicii Antohi, greu, împreună cu unii servitori cum era prin acele vremuri. Bunica de pe tată a trăit până în anul 1945 în satul vecin Antoheşti de unde erau şi părinţii ei. Eu în iarna anului 1945 luptam prin Munţii Tatra Mică în Slovacia.
Tatăl meu s-a căsătorit în anul 1901 cu fata lui Ioan Făghean, Maria, şi
împreună au avut 7 copii (5 băieţi şi 2 fete). Ernest, născut în anul 1903, de profesie învăţător, căpitan în rezervă, decedat în anul 1982. În anul 1944 luna aprilie a căzut prizonier la ruşi, când s-a reocupat Crimeea. A stat în lagărul 74 şi s-a reîntors în ţară în toamna anului 1946. În Crimeea a fost lăsat comandantul Batalionului de sacrificiu (Batalionul Vânători de Munte 5 Moţi Avram Iancu din Abru). Fratele locuia în Brăila.
Al doilea frate, Ioan, născut în anul 1904, învăţător, căpitan în rezervă, în anul 1941 a participat la război, comandant de companie la Batalionul 6 V.M. Predeal (de la Tiganca şi până când s-a ajuns pe dealurile de la Sevastopol) când a venit în ţară.
Gheorghe, născut în anul 1909, decedat în anul 2003, a fost ofiţer de administraţie la Şcoala de Ofiţeri de Artilerie (atunci la Timişoara 1935) şi războiul l-a prins la Fabrica Militară de Conserve din Timişoara.
Traian, născut în anul 1912, decedat în anul 1992, ofiţer de aviaţie la Bucureşti.
Lucia, născută în anul 1914, a trăit până în anul 2005. A locuit în Bacău.
Georgeta, născută în anul 1919, a decedat în anul 2002. A locuit la Bucureşti şi apoi în Făgheni.
Părinţii au decedat : tata în anul 1964, iar mama în 1966.
Fratele bunicii de pe mamă a avut un frate, generalul Palade, care a locuit la Focşani şi a construit linia de cazemate Mărăşti, Mărăşeşti, Nămoloasa, Brăila.
Ştefan, adică eu, m-am născut la 15.03.1922, pe vremea Regelui Ferdinand I. În 1929 am început şcoala primară în satul natal, Făgheni, învăţător fiind Ioan (Janu) Dimofte, am absolvit Şcoala normală Vasile Lupu din Iaşi în 1923-1924 şi Şcoala de Ofiţeri în Rezervă Bacău. După Primul Război Mondial era o avalanşă să faci copiii. Moldovenii erau trimişi în Ardeal, aşa că Ernest a fost învăţător în Plasa Lechinţa, jud. Năsăud, iar Janu a fost repartizat învăţător la Dealul Mare, jud. Dej.
Până în anul 1929 în satul Făgheni nu era şcoală primară. Fraţii mei au făcut şcoala primară în satul Antoheşti, la 2,5 km depărtare de casă, având învăţător pe Neculai Palade care locuia în Făgheni, vecin cu noi.
Sătenii din satul Făgheni în frunte cu Nicu Volcescu, au semnat o cerere şi au solicitat să fie adus fratele meu Ioan (Janu) de la Dej, învăţător în satul Făgheni. Ministerul Învăţământului a aprobat şi aşa am ajuns să fiu învăţat de fratele meu. Nu tolera abaterile şi pe mine mă pedepsea exemplar faţă de ceilalţi colegi. Mama căuta să-l mai domolească, fiindcă locuiam împreună, dar nu s-a putut.
Am terminat 4 clase primare şi din cauza crizei economice din anii 1929-1933, pe mine tata nu a mai putut să mă dea la un liceu în Bacău.
Tatăl meu era dornic şi a cheltuit foarte mult cu fraţii mei să facă liceul în Bacău.
Greutatea mare nu erau taxele şcolare, cât gazda unde să stai. Pe la periferie te luau în gazdă diferiţi mahalagii şi trebuia să le duci lemne, fasole, cartofi, ceapă, făină de grâu şi porumb, ba mai plăteai şi bani.
În 1935 fratele meu Ernest, căsătorit cu o grecoaică, de prin anii 1700 veniţi în România (deci nu din grecii Generalului Marcos 1950), ajuns învăţător la Baldoveneşti, jud. Brăila (5 km depărtare) m-a luat şi m-a înscris la Şcoala de Arte şi Meserii, transformată în liceu industrial în anul 1937. Am dat examen de admitere, apoi am urmat 4 clase gimnaziale 1935-1939.
De foarte multe ori mergeam pe jos la Baldoveneşti şi stăteam la fratele Ernest. Cumnata Ecaterina – Kety mă ocrotea, chiar dacă mai făceam câte o snoavă (educaţie de străini, faţă de româncele noastre).
Fratele, cu un singur salariu, de învăţător (soţia nu era salariată), având şi 2 copii, m-a susţinut şi m-a ajutat timp de 4 ani.
Ucenicia la Arsenalul Armatei
În 1939, toamna, fratele meu Traian, din aviaţie, vine la Făgheni şi mă ia la Bucureşti, dând examen la Şcoala de Maiştri Militari Armurieri şi Artificieri de pe lângă Arsenalul Armată.
După ce am dat examen în luna septembrie 1939, am început şcoala la 1 decembrie 1939. Lângă Arsenalul central de construcţii al armatei, era o clădire, Alexandria, unde era şi Batalionul de pază. Aici au fost amenajate dormitoare, sală de mese, sală de clasă, cancelarie, bucătărie şi curte pentru elevi. O şcoală modernă – ne invidiau elevii de la Şcoala de Ofiţeri Artilerie Piteşti, Bateria guarzi de artilerie şi elevii Şcolii Ofiţeri de Apărare Antiaeriană care veneau la Arsenalul Armatei să înveţe diferite tunuri şi serveau masa la noi.
În anul 1940 şcoala s-a modernizat mai mult, făcându-se alte dormitoare, alte săli de clasă etc., fiindcă s-au primit elevi în anul I (46 elevi) noi, cl.VI.
S-au început cursurile la 1 septembrie 1940, eu în clasa a VI-a, cei noi în
clasa a V-a, mergând totul bine până la 10 noiembrie 1940 când a fost marele cutremur de a căzut blocul carton şi clădirea noastră s-a fisurat (cazarma cu 3 etaje era construită pe vremea lui A. I. Cuza). Am fost nevoiţi să restrângem spaţiile şi acum să nu ne mai lăfăim ca înainte. Directorul Arsenalului Armatei se numea col. Dumitru Antonescu (nu era rudă cu mareşalul Antonescu, şeful statului). Arsenalul se întindea de pe strada Uranus, vis-a-vis de statuia pompierilor din dealul Spirii, şi până în vale. În prezent este construită Casa Poporului.
Comandantul Şcolii Maiştri Militari Armurieri şi Artificieri era maiorul Saftu Corneliu din Cărbuneşti, jud. Gorj. Profesorii aveau de la Liceul Sf. Sava, ingineri şi ofiţeri de la Arsenalul Armatei şi Pirotehnica Armatei.
Făceam cursurile Liceului Industrial plus obiectele de specialitate, armament portativ, armament de artilerie, construcţii de guri de foc, muniţii de infanterie, muniţii de artilerie, rachete, proiectile şi focoase, în total peste 30 de cursuri. Practica o făceam în atelierele Arsenalului Armatei şi în cele de la Pirotehnia Armatei. Pirotehnia Armatei era amplasată de pe Splaiul Dâmboviţei pâ
nă la strada care mergea de la Leu spre cartierul Militari. Instituţia Arsenalul Armatei s-a destrămat în 3: mutându-se la Arsenalul Târgovişte, Arsenalul Roman şi Arsenalul Sibiu, iar Pirotehnia Armatei s-a mutat la Sadu, jud. Gorj. Pulberăria de la Dudeşti s-a mutat la Nitramonia, Făgăraş (la Dudeşti făceam practică vara). Aceste stabilimente au fost mutate după 1943, adică după ce au terminat şcoala promoţia 43 iarna, iar cealaltă promoţia 43 a terminat vara. Menţionez că la Arsenalul Armatei, în luna martie 1940, a venit Regele Carol al II-lea, unde a adus un autoturism să-l blindeze. Îi era frică de moarte, fiindcă poporul nu-l mai iubea. Deoarece în 19 noiembrie 1942 a fost ruperea frontului la Cotul Donului şi sectorul Armatelor 3 şi 4 Române, armata a pierdut foarte mulţi militari.
Clasa a VIII-a (acum a XII-a) am făcut-o de la 1 august 1942 la 22 decembrie 1942. Am dat examenul de absolvire a şcolii şi apoi examenul de bacalaureat industrial. Eu, în această şcoală, am fost printre primii zece elevi din cei 43.
La Slatina, ca la Târgu Frumos
În conformitate cu ordinele în vigoare, absolvenţii acestei şcoli trebuiau să facă stagiul militar la Corpurile de trupă (regimente) cu gradul de submaistru aspirant clasa a II-a, dar fără nici un drept bănesc, deşi lucram ca maiştrii militari armurieri (o nedreptate). Elevii de la şcoala de ofiţeri erau plătiţi ca elevi plutonieri şi, din 1946, ca elevi adjutanţi.
Fiind un elev ascultător şi disciplinat, comandantul şcolii maior Saftu Corneliu ţinea la mine şi avea mai multă încredere decât în elevul Ionescu şeful de clasă.
Menţionez: în anul 1939 Bucureştiul era plin de armată şi de şcoli militare; astfel în Bucureşti era Şcoala de Ofiţeri Infanterie, Şcoala de Ofiţeri Geniu, Şcoala de Ofiţeri Aviaţie, Şcoala de Ofiţeri Administratori, Şcoala de Ofiţeri Apărare Antiaeriană, Şcoala Tehnică Auto. La Târgovişte era Şcoala de Ofiţeri Cavalerie, iar la Piteşti era Şcoala de Ofiţeri Artilerie şi Constanţa Şcoala de Ofiţeri de Marină, inclusiv şi maiştri militari de marină.
Şcolile tehnice militare cu profil mediu erau: la Mediaş Şcoala Tehnică Aeronautică şi Şcoala de Ofiţeri Mecanici Aviaţie, la Bucureşti era Şcoala Tehnică a Geniului devenită în 1941 Liceul Militar Industrial, Şcoala de Maiştri Militari Armurieri şi Artificieri, la Constanţa Şcoala Maiştri de Marină.
De prin 1939 – 1940 pe lângă fiecare din cele 7 Corpuri de Armată (C.1 Craiova, C.2 Bucureşti, C.3 Chişinău, C.4 Iaşi, C.5 Sibiu, C.6 Cluj şi C.7 Timişoara) s-a înfiinţat Batalionul Auto, iar pe lângă acesta şcoli tehnice „STIMA”.
Când au fost repartizaţi elevii din promoţia I (iarna) la regimente, la comandantul şcolii maiorul Saftu Corneliu mă întreba „Dimofte, unde vrei să te dau?”. Eu răspund „Unde credeţi”. „Te dau la regimentul unde am făcut şi eu stagiul, Regimentul 26 Artilerie Slatina Olt.” O greşeală a mea. Puteam lua în Bucureşti unde aveam pe fratele meu – aviatorul şi rude sau la Regimentul 5 Artilerie Brăila sau Regimentul 35 Artilerie Bacău.
Era o iarnă grea când am ajuns la sfârşitul lunii ianuarie 1943 la Slatina. Eu eram la Regimentul 26 Artilerie şi colegul meu, Georgescu Vasile, la Regimentul 21 Artilerie, ambele faţă în faţă lângă gară. Alături era Divizia 11 Infanterie cu unităţile de divizie, Regimentul 3 Dorobanţi şi Spitalul Militar. Slatina era un oraş cum era înainte Tg.Frumos la noi. M-am prezentat la P.S. (partea sedentară) unde era comandant maiorul Voicu, iar la biroul mobilizării, maiorul Iatan.
Regimentul şi Divizia erau în retragere la Cotul Donului şi au ajuns pentru refacere în garnizoana Slatina abia prin septembrie 1943. Elevii de la Şcoala de Ofiţeri Artilerie Rezervă Craiova, Dumitrescu şi Dancia locuiau într-o cancelarie de la Bateria I, iar 5 elevi de la Şcoala de subofiţeri artilerie la o cancelarie a Bateriei a IV-a. Eu am fost repartizat la cancelaria Bateriei I cu cei doi elevi de la Şcoala de Ofiţeri Rezervă.
În luna mai 1943 ne-am înscris la Şcoala de Ofiţeri Artilerie Piteşti pentru guarzi de artilerie (subsemnatul, Ionescu şi Fota) care erau printre primii în promoţie.
Comisia de la şcoală ne-a trimis la M.Ap.N. care era lângă Cişmigiu „Piaţa Walter Mărăcineanu” să ne dea aprobarea fiindcă noi când am intrat în Şcoala de Maiştri Militari Armurieri şi Artificieri am semnat un angajament să servim în armată ca maiştrii, deoarece statul a cheltuit cu noi 4 ani şcolarizare, hrană, echipament şi cazarmament. Nu ne-a aprobat. Dacă intram în şcoală scăpam de front şi eram ofiţer din 1945 şi nu din 1950.
Am mai încercat la Şcoala de Ofiţeri Mecanici aviaţie Mediaş prin luna august 1943, dar erau numai 10 locuri şi acestea probabil cu relaţiile lor (iar noi eram 200 de candidaţi). În luna septembrie 1943 primesc o scrisoare să mă prezint la Baza Aeriană Regională Bucureşti (parcă era prin zona Drumul Taberei Cotroceni).
Eu şi un coleg, Licu Ştefan, ne-am prezentat acolo. Erau peste 150 de elevi. Ne-au echipat în uniformă de aviator, ni s-au dat arme fără muniţie, ne-au dus la gară, ne-au urcat într-un tren militar şi am plecat cu destinaţia Germania, prin Cernăuţi.
Am mers mai bine de jumătate de zi, dar când am ajuns în gara Cernăuţi, ne-au chemat prin megafon pe mine şi colegul Licu la Comandamentul militar al gării. Ni se comunică să ne ducem în vagoane să ne luăm raniţa, puşca şi să venim înapoi în gară, fiindcă nu putem merge pentru Şcoala de Ofiţeri de Pilotaj din Germania, deoarece aveam contract să rămânem maiştri în Armată. Ne-am întors înapoi, am predat echipamentul la Baza Aeriană Regională nr. 3 Bucureşti şi ne-am întors la regimentele noastre. În perioada septembrie 1943 – martie 1944, ne-am ocupat cu instruirea contingentului 1944, luat cu 1943, trageri de infanterie, trageri de artilerie (şi de noapte) pe la Valea Mare, în nişte zone împădurite.
În vara anului 1943, înainte de a sosi regimentul, partea operativă de pe front, am avut parte de bombardamente americane – zona Ploieşti.
Un avion a căzut în zona Slatina şi pilotul canadian a fost luat prizonier. Când a fost adus în regiment am văzut cum arată un aviator american, era mulatru, înalt, îmbrăcat cu nişte haine kaki fine. Am vrut să-l servesc cu telemea şi roşii de la cantină, dar nu a vrut să mănânce. El a vrut să-mi dea un port ţigaret, dar şi eu l-am refuzat. A fost dus la Divizie şi de acolo la Bucureşti. Erau cartiruiţi în nişte vile la Timişul de Sus, Predeal.
Altă dată a ajuns un bombardier american şi a aruncat bombe pe calea ferată Piteşti-Potcoava-Slatina. Arunca bombe cu întârziere. C.1 Armată Craiova dă ordin col. Hagichirea Traian care era comandantul Regimentului P.S. (Partea Sedentară) în luna august 1943 să ia nişte artificieri din regiment şi să meargă la Potcoava (gară) să asanăm bomba fiindcă au fost oprite trenurile dinspre Piteşti-Bucureşti şi de la Craiova-Slatina spre Bucureşti. Sunt chemat urgent de colonel să iau doi armurieri să mergem la Gara Potcoava, să scoatem bomba de lângă linie.
În unul din trenurile oprite în zonă, era un ofiţer de infanterie de la Regimentul 3 Dorobanţi. Acesta s-a dat jos din tren şi s-a dus la bomba căzută lângă linie. Cum bomba a funcţionat cu întârziere, a explodat, omorând şi pe ofiţer, dar linia nu a fost afectată şi trenurile au început să circule. Dacă ajungeam eu, colonelul şi cei doi armurieri, puteam muri noi. Pe vremea aceea nu erau detectoare speciale.
La Dunăre, martor al tragediei din Crimeea
Vine vremea să plecăm pe frontul din răsărit.
Pe la 1 martie 1944 s-a primit ordin să plecăm pe fro
nt. Frontul ajunsese aproape de Iaşi. Regimentul meu a plecat în marş la Turnu Măgurele. Ne-am îmbarcat pe şlepuri şi împreună cu alte unităţi ne-am deplasat spre Galaţi. Dunărea se mina de aviaţia rusă. Am fost escortaţi de distrugătorul Mărăşeşti sau altul (nu mai ţin minte). Parcă după două zile şi o noapte ajungem la Galaţi, debarcăm sub proiectilele antiaeriene, fiindcă ruşii bombardau.
La Galaţi am aflat că Crimeea este încercuită şi avioane germane cu 6 motoare duceau mâncare şi muniţie în Crimeea de la aerodromul din Galaţi.
Fratele meu Ernest, căpitan, a fost lăsat comandant de batalion de sacrificiu, iar ofiţerii activi au fugit în vapoare din Crimeea la Constanţa. Bineînţeles că ruşii au atacat cu forţe superioare şi, pe la începutul lunii mai, răpun militarii României şi îi iau prizonieri. Fratele meu avea ca ordonanţă pe Toader Pătrăşcan, în coloana către centrul de triere, Toader fuge şi, cum avea o moacă de rusnac, după vreo două luni ajunge în satul nostru Făgheni şi îi spune lui tata: „Moş Ghiţă, să ştii că domnul Ernest a căzut prizonier”. Abia după vreun an tata a primit o scrisoare din Lagărul 74 de lângă Moscova, aflând confirmarea veştii lui Toader. S-a întors din prizonierat în toamna anului 1946. Nu a voit să se înroleze în Divizia „Horia, Cloşca şi Crişan” deoarece considera că încalcă jurământul militar.
A murit învăţător sărac.
