Nu-s turmentat. Doar agasat de căldură. Dezorientat de analişti, bloggeri şi candidaţi, în special cei de dreapta. Îl plătesc pe Zuckerberg să îi lase să propovăduiască apocalipsa orașului Iași. Toţi îmi spun că trăiesc într-un loc urât. Într-un fel de sat mai mare, cu pretenţii de oraş. Într-un Iași în care nu se întâmplă nimic. Într-un oraş second-hand, învăluit de cenușiu.
Într-o seară m-am plimbat din Palas până în Fundaţie. Despre nașterea Palas am scris de nenumărate ori „de rău”. Puțea a corupție precum hoitul în toiul verii. Şi totuşi, Palas e splendid. Că nașterea a fost coruptă sau corectă, nu mă mai interesează. Îmi place ceea ce văd. Palatul e la fel de frumos. Acum câțiva ani eram incapabil să-mi imaginez cât de feeric poate arăta seara, iluminat.
De la comunista Casă Pătrată, am luat-o la trap pe Bulevardul Ştefan cel Mare. Sâc-sâc-sâc!, nu port pantof cu tocuri, aşa că nu mă deranjează piatra cubică. Chiar îmi încântă privirea. Că o fi din vina pietrei care mă duce cu gândul la Iaşul lui Eminescu şi Creangă, că pot vedea Palatul de la depărtare, habar n-am, dar bulevardul îmi place mai mult aşa decât atunci când era străjuit de tei viguroşi.
Select-Piaţa Unirii-Lăpuşneanu. O axă plină de terase, în care viaţa şi hormonii pulsează. E zona vizitată obligatoriu de orice turist care pune piciorul în Iași. Granit, baruri şi terase, multe dintre ele frizând bunul gust.
Din loc în loc, haite de câini vagabonzi populează Lăpuşneanu. Granitul de milioane de euro fără rahat de câine parcă nu mai e așa valoros. Mai sunt şi homelessi. E musai să-ți amintești că ești în România. De aia te agasează cu cerșitul lor. Unii stau cu mâna întinsă, alţii îţi cer banii cu voce dogită, scoasă direct prin punga de aurolac. Un raport oficial al pompierilor consemnează că cerșetorii care s-au aciuat în zonă au dat foc la cinematograful Tineretului. Dar nu-i nimic, să bântuie nestingheriţi prin centrul oraşului. Altfel, vin ONG-urile cu drepturile omului. Şi, ca să fim cinstiţi, sunt încă multe clădiri care pot arde frumos. E dreptul lor să le incendieze.
Din Fundație, unde mă aștepta fastuosul meu Logan cu tapițerie luxuriant-prăfuită, până în Dacia, e vreme de-o țigară. În urmă cu doi ani, în funcție de cum îți dresai norocul, era o treabă de 30-45 de minute și o duzină de înjurături. Se poate prin pasaj, dar din obișnuință am făcut giratoriul. În dreapta, clădirea taciturnă a BCU. Știe atât de multe încât îi e greu să vorbească. Statuia lui Eminescu, cu Filozofia și Poezia la stânga și la dreapta, scrutând orizontul după un joint. Ceva mai sus, Copoul cu verdele mereu asortat fustițelor săltărețe și autobuzele care își dau foc în mers.
Jumătate de țigară, uite, asta-i noua pasarelă, și gata, am ajuns în Dacia. Aproape că mă revolt, cineva mi-a perturbat gândurile scurtându-mi drumul. Prea facil, n-am apucat să înjur vreun șofer.
Iașul nu se rezumă doar la Centru. Există cartierele mărginașe, oamenii abrutizați de traiul greu, mormântul lui Nicu, IT-iștii care pândesc ofertele de zbor spre China și Dubai, maneliștii, visătorii incurabili, Bodea, Chirica, Andrei Postolache, Anca Preda, Gabi, enervat că nu-i trimit textul, Serbina plimbându-și motanul în lesă, Ovidiu și Preafericitul Andrei, dispus să vorbească prin intermediul tehnologiei până și cu el însuși.
S-au făcut multe în oraș, dar sunt și mai multe de făcut. Ce s-a făcut nu e meritul unui singur partid. E doar o mică parte din normalul care trebuia făcut. Dar în asamblu Iașul nu este urât.
