Vorbind despre trecutul său, în notele informative care ajungeau la Securitate, Leonida îşi numea faptele „greşelile tinereţii”. A vrut să dărâme regimul instalat în ’45, apoi în închisoare i s-a spus Măcelarul pentru cruzimea sa. Mărturii cutremurătoare despre morţii pe care îi are pe conştiinţă. 17 ani a fost colaborator al Securităţii, fiind retribuit. Acum are 85 de ani şi se ascunde de presă.
Umbra lui Titus Leonida nu se mai strecoară pe aleea aproape împădurită din inima Tătăraşiului. De când a început presa din nou să-l caute, acum două luni, bătrânul de 85 de ani a dispărut din apartament. Vecinii spun că s-a panicat atunci, pe fondul demascării altor toţionari din Bucureşti, şi s-ar fi mutat la rude.
Leonida e un vestigiu în viaţă al unui secol de teroare, război, suferinţă şi totalitarism. E şi victimă şi călău. Destinul său este unic în Iaşi, fiind ca un demon care a cunoscut Iadul şi din care a fugit, ascunzându-se printre oameni. A fost tânăr legionar, până la arestarea sa din ’49 punea la cale atentate, sperând să vină americanii, apoi s-a transformat într-un bătăuş sadic, în Penitenciarul Piteşti, pentru a deveni ulterior, timp de încă 20 de ani, colaborator al Securităţii. Titus Leonida a fost purtat ca o frunză de toate furtunile istoriei. La 85 de ani se ascunde de trecutul său, având pe conştiinţă zeci de camarazi din închisoare pe care i-a maltratat cu sălbăticie. Povestea vieţii sale este radiografia unuia dintre cele mai zbuciumate secole ale României.
Blocul din cartierul Tătărași în care s-a retras Titus Leonida, cunoscutul torționar de la Penitenciarul Pitești
I-au smuls părul din cap
Născut în 1928, la Târgu Ocna, Titus Leonida a fost membru al tineretului PNŢ, în anii războiului, dar n-a intrat niciodată în Mişcarea Legionară. După instalarea comuniştilor la Putere, pune la cale un grup subversiv, împreună cu vărul său, Romulus Marta, care fusese legionar. Abia terminase liceul, dar îşi propunea să dârâme regimul comunist prin atentate, detonări de poduri şi de cale ferată. Până să fie arestat, în aprilie 1949, avusese o activitate intensă, dar numai la nivel teoretic, niciunul din planuri nefiind dus la îndeplinire. Întocmiseră mai multe hărţi ale unor noduri rutiere şi obiective industriale, iar Titus Leonida făcuse rost de un pistol şi de şapte gloanţe, care de altfel i-au fost găsite la percheziţie, în momentul arestării.
Până să ajungă la Penitenciarul Piteşti, unde fuseseră adunaţi sute de foşti legionari, Securitatea l-a torturat în beciurile din Galata, bătându-l, smulgându-i părul din cap şi curentându-l. Avea 21 de ani.
La Piteşti, repartizat în Salonul Groazei, camera 4-spital (fosta infirmerie a închisorii), devine, începând cu vara anului 1950, unul dintre cei mai zeloşi torţionari în ceea ce unii au numit cel mai crud experiment din istoria umanităţii. În mărturii, Titus Leonida apare în nucleul celor patru oameni de încredere a liderului operaţiunilor de demascare, Eugen Ţurcanu. Acesta fusese pentru foarte scurt timp legionar, dar a devenit în penitenciar cel mai important colaborator al Securităţii, propunând şi primind acceptul de a înfiinţa comitete de reeducare în celule, conduse de către deţinuţii care îşi renegaseră trecutul şi care îmbrăţişaseră ideologia marxist-leninistă. El avea dreptul de a se plimba liber prin închisoare, raporta direct ofiţerului politic (reprezentantul Securităţii în penitenciar) şi primea pachete de acasă sau supliment de hrană de la popota ofiţerilor.
Ţurcanu îl poreclise Matache pe Titus Leonida, aluzie la Matache Măcelarul, sugerând astfel cruzimea acestuia.
„Sentimentul meu, după toate cercetările, este că ororile de la Piteşti n-ar fi fost posibile fără tipul de socializare cultivat în cuiburile Mişcării Legionare. Exista o predispoziţie spre violenţă. Titus Leonida a fost călău şi victimă, iar destinul său este o raritate istorică. A scăpat viu, printr-un miracol, dar faptele sale oribile l-au urmărit toată viaţa.” Adrian Cioflâncă, istoric, membru în Colegiul CNSAS
Legionari transformaţi în reeducatori
Geneza fenomenului „Piteşti” se află însă într-o altă închisoare, în Suceava, unde fuseseră închişi legionarii din zona Moldovei. Alexandru Bogdanovici, fost şef al grupului legionar „Universitatea”, care aduna membrii mai multor facultăţi din Iaşi, era un tip inteligent şi cultivat. A înţeles rapid, după condamnarea din 1948, că situaţia în România s-a schimbat decisiv, trecând, aparent, de partea noii orânduiri. Istoricul Alin Mureşan menţionează în cartea „Piteşti, cronica unei sinucideri asistate” că demersul lui Bogdanovici era unul oportunist, acesta nefiind sincer în acceptarea şi susţinerea comunismului, urmărind, de fapt, obţinerea unui regim de detenţie mai bun şi reducerea pedepselor. Fostul şef legionar a cerut conducerii închisorii cărţi ale doctrinei comuniste, organizând şedinţe de lectură şi de analiză a tezelor marilor ideologi bolşevici. De asemenea, trimitea note informative conducerii închisorii, dar cu un caracter benign. Prin reeducare, foştii legionari promiteau să devină cadre de nădejde ale noii orânduiri.
Alexandru Bogdanovici a intrat rapid în conflict cu Eugen Ţurcanu, închis şi el la Suceava, care îi contesta autoritatea şi îl suspecta de oportunism. Ţurcanu se erija, înconjurat de câţiva acoliţi, în adevăratul lider al deţinuţilor, iar peste câteva luni, după transferul a sute de legionari la Piteşti, avea să demareze exterminarea lui Bogdanovici şi să iniţieze operaţiunile de demascare în masă.
Ţurcanu, un criminal feroce
În noul Penitenciar, cel mai modern din România la acea dată, Eugen Ţurcanu (foto) preia ideea reeducării şi încearcă, fără niciun succes, să-i facă pe legionari să cânte Internaţionala ori să-şi însuşească metodele materialismului dialectic. După consultări cu ofiţerul politic şi cu colonelul Nemeş, responsabil al Securităţii care supraveghea informativ închisorile, Ţurcanu primeşte mână liberă pentru a la următoarea fază a demascărilor, cea a torturii. Ca motivaţie, Securitatea considera că nu-şi încheiase socotelile cu deţinuţii politic (dintre care mulţi fuseseră legionari) pentru că procesele avuseseră loc în grabă, cu sentinţe date chiar în curtea închisorii, şi că mai are multe de aflat despre activitatea acestora dinainte şi din timpul războiului. Eugen Ţurcanu, individ de un radicalism feroce, cu apucăturile şi patologia unui criminal în serie, devenise parte a regimului opresiv, obsedat de reeducare, de suprimarea conştiinţelor legionarilor şi de punere la dispoziţia Securităţii a tuturor informaţiilor pe care aceasta le cerea.
Şase luni de bătăi continue
După o primă încăierare în camera 1-corecţie, în care cele două tabere (comitetul de reeducare şi cea a victimelor) fu
seseră sensibil egale, Eugen Ţurcanu pune la punct, împreună cu referentul Marina şi cu colonelul Nemeş, declanşarea operaţiunii de Sfântul Nicolae, în decembrie 1949. Întrebând cine e dispus să-şi scrie demascarea şi fiind întâmpinat cu zâmbete şi semne de lehamite, Ţurcanu a dat ordinul „Pe ei!”, izbucnind o bătaie de o violenţă extremă. Este începutul a nouă luni de teroare, în care sute de tineri au fost bătuţi de două-trei ori pe zi, obligaţi să-şi facă nevoile în gamela în care primeau şi mâncarea, fără a avea voie să o spele, forţaţi să stea 24 de ore în aceeaşi poziţie, nemişcaţi, să doarmă pe spate, sub priciuri, fără a avea voie să se întoarcă, supuşi la torturi fizice, siliţi să-şi defăimeze părinţii, să facă mărturisiri delirante, cum şi-au violat surorile sau mamele.
Şocul a fost atât de puternic încât mulţi tineri au cedat psihic în scurt timp, manifestând comportamente schizofrenice. Multe victime deveneau la rândul lor bătăuşi, pentru a-şi salva viaţa. Unii erau cooptaţi în comitetul de reeducare, pentru ca peste două zile să fie din nou luaţi la bătaie.
Din februarie 1950 avea să-şi intre în rol şi Titus Leonida.
Leonida, un dezechilibrat mintal
Eugen Ţurcanu îşi stabilise cartierul general la camera 4-spital, cea mai mare încăpere din penitenciar, în care erau cazaţi aproape o sută de deţinuţi. Leonida este repartizat aici în vară, adus din altă celulă, iar botezul a fost o bătaie încasată de la Ţurcanu. De-a doua zi, Titus Leonida devine el însuşi agresor, fiind avansat ca şef al reeducării în camera 2-muncă silnică. Toţi care au intrat în contact cu el şi au supravieţuit îl descriu ca pe un sadic, care executa fără crâcnire toate ordinele lui Ţurcanu. Îşi obliga victimele să stea nemişcate, cu genunchii la gură timp opt ore, iar la cea mai mică mişcare îi lovea cu un par. Pe mulţi îi călca pe stomac şi pe gât, cu bocancii, şi a devenit celebră scena blasfemiatoare pe care a regizat-o de Paşti: a obligat un deţinut să-l călărească pe altul, numindu-i „Hristos pe măgar”. I-au fost puse în cârcă numeroase crime, fiind o veritabilă maşină de pumni.
Un martor, Dan Lucinescu, îl descrie ca pe un nebun: „Era un tânăr cu evident dezechilibru mintal şi psihic, care, după ce ucise un număr mare de oameni şi tortură îngrozitor sute de tineri deţinuţi, înnebuni”.
În memoriile sale, Virgil Ierunca îl enumeră printre principalii actori ai Fenomenului „Piteşti”, dar în mod miraculos nu a făcut parte din lotul Ţurcanu, pe care regimul comunist avea să-l condamne la moarte, pentru a şterge urmele faptelor abominabile din ’50-’52. Două ar fi fost motivele invocate de istorici în privinţa modului în care Titus Leonida şi-a salvat pielea: părinţii lui obţinuseră de la Socola un certificat medical care atesta că era schizofrenic şi, mai ales, faptul că nu fusese niciodată legionar. Prin procesele din 1954 şi 1957, guvernul îşi propusese să tranşeze definitiv, în faţa opiniei publice, problema legionară, punând toată oroarea de la Piteşti şi Gherla în cârca acestei mişcări.
Eliberat în 1956, considerat de regim valoros pentru „alte diversiuni”, Titus Leonida avea să înceapă o nouă relaţie cu Securitatea.
Agonia lui Alexandru Bogdanovici, „mortul cu ochi vii”
Unul din martirii închisorii Piteşti a fost Alexandru Bogdanovici, cel care, la Suceava, iniţiase primele şedinţe de reeducare. Apropiaţii lui Eugen Ţurcanu au confirmat mai târziu că acesta a comandat exterminarea lui Bogdanovici, pe care nu-l suporta. În plus, Securitatea descoperise, abia după condamnarea acestuia, că fostul legionar fusese membru al serviciilor de spionaj antonesciene şi că efectuase misiuni în Basarabia. Informaţiile nu erau clare, dar apăruse versiunea că Alexandru Bogdanovici împuşcase un soldat sovietic. Astfel, Securitatea îşi dăduse acordul pentru suprimarea lui.
Bogdanovici a fost bătut aproape zilnic de la sfârşitul lui decembrie 1949 până în aprilie 1950, încât tot corpul său devenise o rană vie. Ţurcanu se ocupa să-l bată personal. Victima nu se mai putea mişca, mirosea a urină şi a fecale, iar torţionarul îl lovea în continuare ca pe un sac de box. În ultimele sale zile, nu mai avea controlul sfincterelor şi era scos din celulă doar sprijinit de un gardian. „Arăta ca un mort cu ochii încă vii. Mi-a şoptit: <Frate, aşa se plătesc greşelile>”, a povestit un alt deţinut, Dumitru Bordeianu.
Alexandru Bogdanovici a murit în agonie, pe 19 aprilie, după ce zile la rând a stat întins pe un prici şi delirând, pierzându-şi minţile.
Titus Leonida – concubinajul cu Securitatea
Plin de zel în relaţia cu ofiţerii de Securitate, ca şi pe vremea când îşi măcelărea colegii de celulă la ordinele lui Ţurcanu, Leonida a scris sute de note informative. La rândul său, era monitorizat de alţi informatori, unul fiind chiar un vecin de bloc.
De la ieşirea din închisoare până în 1978, când a cerut şi i s-a aprobat ieşirea din reţea, Titus Leonida a fost informator al Securităţii. Aşa cum se întâmpla cu mii de oameni în acea perioadă, el a fost în acelaşi timp colaborator dar şi urmărit de Securitate. Primea sarcina de a-i supraveghea pe alţi foşti deţinuţi politici, unii fiind foşti legionari, iar aceştia, la rândul lor, îl monitorizau pe dânsul.
În martie 1961, Leonida primeşte misiunea de a intra în legătură cu „elemente legionare, foşti condamnaţi”. Fostul torţionar lăsa notele informative într-o căsuţă poştală şi era instruit de ofiţerul de Securitate o dată pe lună.
L-a turnat pe fostul coleg de arme
În analiza activităţii sale de turnător, pe care o făcea ofiţerul de legătură, se menţionează că a furnizat material informativ despre Puşcaşu V. şi Iojan Anton, care au fost avertizaţi pentru manifestări duşmănoase la adresa orânduirii socialiste.
Leonida a mai primit sarcina de a-l urmări pe propriul său văr, Romulus Marta, cel cu care făcuse celula subversivă de la sfârşitul războiului. În dosarul său de reţea, se menţioneacă că „Matache” a scris 8 note informative despre vechiul său tovarăş de luptă. Securistul scrie în raport că Leonida, care avea numele de cod „Dascălu Ioan”, este „sincer, obiectiv, inteligent, bine orientat şi dovedeşte interes în rezolvare sarcinilor”. Sursa îşi turnase un coleg de serviciu, de la Întreprinderea de Prelucrare a Lemnului, Gorea Alexandru fiind astfel avertizat în două rânduri de Securitate.
Înrolat, la ordin, în „Martorii lui Iehova”
Pentru că unul din şefii lui de la IPL Iaşi intrase în rândurile „Martorilor lui Iehova”, Titus Leonida a primit misiunea de a se infiltra în „sectă”, furnizând numeroase note informative despre activitatea acestora. În 1976 i s-a cerut chiar să se boteze în acest cult, participând la întrunirile „Martorilor” timp de doi ani. I s-a cerut să identifice intelectualii care aderaseră la „sectă” şi să contribuie la descoperirea liderilor mişcării la nivel naţional. Leonida s-a conformat, fiind şi plătit pentru informaţii, conform unei propuneri a ofiţerului de reţea. Sursa s-a dovedit atât de conştiincioasă încât scrie 8 note informative de la o singură întâlnire cu „obiectivul” aflat în atenţia Securi
tăţii.
După doi ani de participare la întrunirile „Martorilor lui Iehova”, Titus Leonida a cerut clemenţa organelor de Securitate, solicitând scoaterea din reţea pe motiv că este bolnav şi că soţia sa este nemulţumită de faptul că lipseşte mult de acasă. Securitatea acceptă şi îl „lasă la vatră”. Leonida avea 50 de ani, dar avea să revină în atenţia Poliţiei Politice la mijlocul anilor ’80.
A mârâit împotriva regimului
În cel mai negru deceniu al regimului comunist, Titus Leonida acumulează frustrări pornind de la lipsurile materiale şi începe să asculte Radio Europa Liberă şi să-i caute pe foştii lui tovarăşi din tinereţe, foşti legionari. Securitatea, prin reţeaua de informatori, dintre care unul era chiar vecin de bloc cu Leonida, în Tătăraşi, îl monitorizează o perioadă, iar în 1986 îl cheamă la ordin. I se pune în vedere să renunţe la declaraţiile duşmănoase, iar Leonida, speriat, îşi cere iertare. Din acel moment, decembrie 1986, obiectivul Titus Leonida este închis de Securitate, iar dosarele sunt clasate.
După Revoluţie, Titus Leonida a solicitat indemnizaţie de fost deţinut politic, dar a fost numit persona non grata în cadrul organizaţiei ce îi reunea pe supravieţuitorii închisorilor. În prima fază i s-a refuzat plata indemnizaţiei de condamnat politic. Ştiindu-se mereu urmărit, rămas singur după moartea soţiei, cu cele două fiice plecate în afara ţării, Titus Leonida şi-a petrecut ultimii ani mai mult în străinătate.
Curgea puroiul din răni umplând găleţi întregi
După ce bătăile au devenit zilnice, fiind oameni torturaţi individual, zile la rând, au apărut sinuciderile. Doi tineri s-au aruncat în golul scărilor, aducându-l la disperare pe directorul închisorii Alexandru Dumitrescu. Toate sinuciderile erau menţionate în certificatele de deces având drept cauze boli incurabile. Dumitrescu era disperat de situaţia din penitenciar, primind ordine precise de la colonelul de Securitate Iosif Nemeş să nu se bage.
Doctorul închisorii îi bandaja aproape zilnic pe cei torturaţi în celule, Dumitrescu fiind într-o zi martor şi îngrozindu-se. Medicul, alături de asistentul său, tăia cu bisturiul veziculele purulente, tot corpul acestora fiind o rană. „Şi aceasta nu e nimic, pentru că rănile cele mai grave şi le tratează ei în celule”, i-a spus doctorul. Eugen Ţurcanu dăduse ordin deţinuţilor care fuseseră studenţi la Medicină să bandajeze rănile tuturor celor bătuţi, pentru ca a doua zi s-o ia de la capăt.
Eugen Ţurcanu – liderul „demascărilor”
Un bărbat extrem de frumos, aşa a fost descris Eugen Ţurcanu. Avea o constituţie solidă şi era foarte puternic, mai ales că era hrănit mult mai bine decât ceilalţi deţinuţi. „Când dădea un pumn, cădeai la pământ”, spunea un martor al ororilor de la Piteşti. Fusese legionar, student la Drept, în Iaşi, dar imediat după război se înscrisese în PCR, dar asta nu l-a ajutat să scape de arestare.
„Extrem de crud, acţiona ca un ucigaş feroce, lipsit de scrupule şi plin de grandomanie”, l-au descris deţinuţii de la Piteşti.
După măcelul de la Piteşti, a fost mutat la Gherla, unde n-a mai avut aceeaşi putere. Se lăuda că va fi eliberat şi că va fi făcut colonel, după cum i se promisese. Dar comuniştii l-au executat după un simulacru de proces, în 1954, regimul punându-i pe umeri toată răspunderea. Fiica sa, declara în hohote de plâns, în anii ’70, după ce auzise de faptele tatălui său la Europa Liberă: „Cum, eu sunt fiica celui mai mare criminal?”.
