Cereţi prea mult de la politicieni. Bazaţi-vă pe voi înşivă în ceea ce faceţi şi veţi scoate România la liman. Sfaturile au venit, acum câţiva ani, de la un consultant plictisit de jocul politic dintre Putere şi Opoziţie, care ajunge să ne fure pe toţi. Mai târziu i-am dat dreptate, dar din alt motiv: aceştia nu sunt politicieni.
Unii analişti vorbesc în surdină despre confiscarea statului ca fiind cel mai mare pericol pentru România, unul care anulează creşterea economică, aruncă în aer investiţiile, lasă şcolile fără bani, spitalele în mizerie şi ne ţine la respect ca şi cum am avea o zăbală invizibilă. Dar e greu să distingi această imagine, nu vezi pădurea din cauza copacilor, a politicienilor care fură prim-planul. Ceea ce numim clasă politică de fapt nu există. Avem doar nişte conglomerate care nici nu pot fi încadrate în economia de piaţă, dar cărora le lipseşte şi idealul politic. Le putem numi carteluri, o perspectivă mecanicistă, dar care poate fi înţeleasă prin exemple. Iar presa asta face, dă zilnic exemple.
Confiscarea statului e văzută ca o suprapunere a politicianului cu lobbystul şi cu entitatea economică. În realitate, politicul e un epifit în burta unui organism-gazdă, fiind vorba de o înglobare şi nu de o suprapunere. Cartelurile au o agendă proprie, necoordonată cu aşteptările publicului şi aşa se explică faptul că în România nu avem niciun proiect mare dus până la capăt. Aşa se explică şi execuţia proastă a lucrărilor din România, fie că vorbim de infrastructură sau de reforme. 99% din efort e concentrat pe obţinerea contractului şi 1% pe implementare.
Confruntările dintre cei pe care îi numim oameni politici, la Iaşi, n-au la bază un diferend de opinii, proiecţii diferite ale viitorului, ci sunt comportamentul tipic intereselui economic imediat. E pueril să cauţi firmele lui Gheorghe Nichita sau companiile care îl manevrează pe Cristian Adomniţei, întrebarea este dacă cei doi, folosiţi ca exemplu, trebuie luaţi aşa cum îi privim: oameni politici. Faliile dintre liderii locali ai ultimului deceniu s-au adâncit din cauza Palasului. Irina Schrotter a fost în stare să parieze pe PDL, după ce cochetase ani buni cu PSD, doar ca să-i facă rău lui Iulian Dascălu. Iar noi am crezut că se bat două blocuri politice, dreapta cu stânga, retrograzii cu reformiştii. N-am văzut vreo idee politică formulată în trosneala din PDL Iaşi, dintre Gabi Surdu şi Petrică Movilă, ci doar disperarea unor firme de-a mai ciuguli ceva pe foametea asta. Unul sau altul garantează cu funcţia cât timp mai prinde ceva în plisc.
Distopia e dusă la capăt de numirea lui Vasile Puşcaşu ca şef al UNPR Iaşi. Ce speranţe să-ţi pui în mâna lui, ce să-i ceri acestui neofit care nu poate fi altceva decât a fost toată viaţa lui, patronul Unistil, jucător pe piaţa locală de transport, afacere la cheie cu piaţă închisă. Relu Fenechiu a făcut atâtea blaturi în politică încât a ameţit el însuşi, derutat de la un minut la altul dacă vorbeşte în numele firmei sau al partidului. Le-a vrut expuse împreună, dar s-a împleticit în propria-i sinceritate.
7EST a expus cheltuielile de la FILIT, atât cât să nu-şi urce tot oraşul în cap. Sec, la obiect, cu cifre. O idee cu potenţial, dar cu un viitor asupra căruia îmi permit să am incertitudini, dacă va rămâne o afacere în familie. Îl privim pe Marius Dangă ca pe un produs de top al şcolii liberale ieşene, iar acurateţea orală şi stăpânirea de sine vă pot intimida, dar priviţi-l vă rog şi altfel. Firma lui de sondaje, una locală, de casă în filiala PNL, a luat 8.500 de euro pentru un sondaj despre gradul de împlinire culturală a ieşenilor în preajma Festivalului de Literatură. Un sondaj făcut în baie, cu o raportare a datelor inexistentă. Sunt firimituri care întreţin patosul politic şi le permit celor tineri să atace, sau să apere, nu idei, ci grupuri, apartenenţă.
Nu vorbesc de mize mici, locale, ci de o cartelizare pe verticală a structurii sociale. Conglomeratul imposibil de definit – economic, politic? – e format din subansamble fără nicio autonomie. Politicianul vorbeşte, directorul face caietul de sarcini, ziaristul empatizează, procurorul protejează informativ, omul de afaceri face montajul, inspectorul financiar ameninţă sau sugerează. Cartelurile nu sunt dispuse pe orizontală – ca armatele pe câmpul de luptă, ele contopindu-se şi separându-se într-un proces continuu -, ci acţionează penetrând în profunzime, până în miezul conştiinţei. Nu contează tabăra, ci faptul că ai intrat în industrie şi participi la un proiect, la un moment dat.
Corupţia în sine e cuantificabilă la câteva procente din PIB, atât cât să nu crăpăm, dar nici să ne luăm zborul, dar adevărata nenorocire este că nu are proiect, corupţia nu visează. Planurile sunt punctuale, companiile au două-trei ţinte pe an, după care îşi numără banii şi se ascund în buncăre. Confiscarea statului se referă la lipsa de perspectivă, la confiscarea viitorului. Fără ideal, nu avem politicieni, iar între speranţa noastră şi planul lor se cască o prăpastie cât de la cer la pământ. Noi muşcând din ţărână, ei zburând deasupra norilor.
